Bucuria de a tremura, 27 nov 2011

Dacă am zis ca aduc, am zis!

Oamenii au pierdut demult obiceiul să stea în frig, să suporte capriciile vremii şi, cum să fie altfel, atunci când căldura şi protecţia căminului devin atât de indispensabile. Cineva, chiar în această tură, îmi povestea că, pe vremea când lucra, nu simţea trecerea anotimpurilor şi am realizat că aşa este. Vară sau iarnă stau la o temperatură constantă şi nu mai ştiu cum se petrece vremea în jurul meu. Dacă nu ar fi ieşirile în natură aş zice că vieţuiesc într-un singur anotimp tot anul, un anotimp în care temperatura este aproape aceeasi.

Nu ştiu cum este să simt în fiecare dimineaţă cum trec anotimpurile, nu după cititul calendarului, ci după cum răsare soarele, după cum mi se răcesc mâinile sau după cum îşi schimbă vieţuitoarele obiceiurile. De văzut le văd şi acum, dar am atât de puţin timp să le privesc…

Am plecat într-o duminică spre Cerna, adică Măcin, refugiul de moment atunci când nu am alte destinaţii. Traseul ales ne ducea către nişte dealuri mici, de acolo de unde se naşte culmea de sud a Măcinului. Ce chef de mişcare şi de munte au mai avut aceşti 20 şi ceva de oameni, dacă au lăsat în urmă oraşul şi au plecat către Dobrogea pe la şapte dimineaţa pe frig şi ceaţă!

Am crezut că nu vom trece Dunărea pe aşa o pâclă cum a fost în această duminică. Ajunşi la trecere, nici bacul parcă nu se mai vedea bine, iar apa fierbea, creand un efect miraculos si insolit. Nu te simţeai în largul tău, pentru că nu ştiai prea bine dacă te deplasezi sau stai şi aburii, care te înconjurau din toate părţile, te izolau duşmănoşi de ţărmuri.

Cerna este o localitate ca multe altele din Dobrogea, destul de săracă, dar cu un farmec al ei, pe care nu îl descoperi prea uşor. După ce baţi potecile şi Măcinul îţi intră în suflet şi rămâne acolo prins cu ghimpi din aceia întorşi, de scaiete, ajungi să iubeşti şi satele răspândite prin colbul fin dobrogean. Înţelegi casele din chirpici, unele albastre, care te trimit la lipoveni sau turcii de pe aici, admiri gardurile care sunt ciudat alcătuite, jumătate din granit indestructibil, solid şi de neclintit şi jumătate din scânduri îndoite, prăpădite şi pe alocuri, lipsă. Ciudată socoteală! Câini, capre şi oameni care te petrec curioşi cu privirea. Dacă îi întrebi ceva pe localnici, devin vorbăreţi şi prietenoşi, parcă şi-ar fi dorit să nu pleci până nu le dai “raportul”.

De aici a pornit în viaţă Panait Cerna, scriitorul. Are şi o casă memorială veşnic închisă. Nu mă mai mir, parcă şi înţeleg, dacă stau să mă gândesc. Ce să facă îngrijitorul acestui muzeu? Oamenii îşi pierd din ce în ce mai mult interesul pentru a descoperi “cum a fost”. Câteodată se mai gândesc la “ce va fi” şi tot timpul doar la “ce este”.

Lăsăm maşinile la marginea unor vii pregătite să hiberneze. Pornim. Adică nu pornim. Întâi ne orientăm şi acest lucru durează pentru că nu vedem mai nimic în jurul nostru din cauza ceţii.

Avem GPS-uri, dar nu avem trackuri, avem hartă şi busolă, dar nu avem puncte de reper. Sigur, veţi spune, nu e cazul de vreun stres din această cauză, ne îndreptăm spre nişte dealuri blânde şi nu sunt pericole. Nu era vorba de vreun risc, însă organizatorul turei dorea să facem un anumit traseu şi nu unul care se nimereşte. Acest lucru ne-a produs ceva “probleme” în sensul că la fiecare mică răspântie de drumuri aveam sesiune de orientare în direcţii pe care numai le ghiceam. Deşi era duminică era un trafic de căruţe destul de animat pe acolo. Bănuiam şi destinaţia, spre pădurile din împrejurimi. Bănuiala a devenit certitudine mai târziu.

Ceaţa devenea mai înţelegătoare cu noi şi am prins câte ceva din farmecul acelei dimineţi. Eram atât de mulţi încât puteai face orice doreşti. Să socializezi, să taci şi să mergi, să fii deschizător de “poteci” sau să vii alene pe urma paşilor tovarăşilor tăi… În ciuda unor păreri contrare, grupul îţi oferă atât de multe, dacă ştii să mergi pe propriul tău drum, dar nu singur.

Ce-mi place fotografia asta!

Eu nu ştiu cum, dar am ajuns la un panou care ne anunţa că intrăm în traseul bandă roşie către “Crapcea Peak”. Ei, să văd dacă mai aveţi replică!

Ne ajunge din urmă şi un sătean bine înfipt într-o căruţă, se oferă să care câţiva dintre noi puţin mai încolo, se miră când înţelege că “excursia cu clasa” are ţeluri aşa de mărunte, adică numai vărful Echiştea şi ne lasă în plata Domnului. Îl reîntâlnim puţin mai sus, destul de relaxat şi el şi calul, care păştea deshămat lângă căruţă. În timp ce mai schimbam impresii, mângâia luciul toporului pe care îl ţinea în mână. Ne-am îndepărtat şi, puţin mai sus, dăm de alt individ răsarit pe potecă ca de nicăieri. Când ne întrebam în gând ce face ăsta de unul singur pe aici şi el, la rândul lui, formulează aceeaşi întrebare, dar cu voce tare. Nu era ceva obişnuit să vezi un şir aşa de mare de călători care străbat pe jos acele coclauri. Apoi am observat la câţiva metri mai încolo căruţa cu un tovarăş lângă ea şi am înţeles curiozitatea lui.

Un pinguin prin Macin

Ar fi trebuit să admirăm împrejurimile pentru că eram la înălţime, iar în Macin, 200-300 m chiar e altitudine. N-am văzut mai nimic pentru că pâcla nu se lăsa aşa uşor risipită. Acum putem vorbi şi de apariţia vântului, pentru că am ieşit în loc deschis. Acest loc nu degeaba este în planurile celor interesaţi de energia eoliană. E posibil în curând traseele să dispară înghiţite de interesele de acest tip. Îmi place să fiu optimistă, dar sunt cazuri când lacomia trece peste dorinţele unora ca noi, care nu vrem decât un colţ de natură de care să ne bucurăm în linişte. De fapt, nu e vorba chiar de un colţ de natură, am vrea cât mai multe astfel de colţuri, dacă este posibil.

Acum, pentru că am ieşit din pădurea plină de nuci, cu nuci îngropate sub frunzele ruginii, frigul a devenit mai puternic. Cu o bluză de corp din merinos şi cu windstopperul pe mine îmi este cam frig, însă am decis să nu-mi pun jacheta decât atunci când nu se mai poate. Nici căciuliţa mea de pinguin nu mai îmi oferă protecţie, devenind o sită pentru vânt ineficientă. Dar nu mă plâng, am venit să simt cum intră iarna în oase, iarna aceea care miroase a boabe de măceş şi a frunze bătute de brumă, nu iarna care aduce zăpada şi scârţâitul tălpilor pe ea. Am ceai cald în termos, îmi zic pentru încurajare, şi îmi frec puţin degetele unele de altele.

Aici, în Macin, poţi întâlni şi iarna turme la păscut. E mult mai cald ca în alte zone. Au venit primii câinii şi apoi ciobanii, curioşi, curioşi nevoie mare. Cum să nu te opreşti să le spui de unde vii, unde te duci şi, mai ales, dacă ai vreo ţigară la tine. Hei, oameni buni, ţigara a devenit şi pentru noi, ăştia mai pricopsiţi, un lux, dar pe munte nu poţi să spui că nu dai.

Ajungem pe Echiştea. Denumirile în Dobrogea sunt exotice, etimologia lor este deosebit de interesantă, venetică, de obicei. Nu stăm rău, se vede de jur împrejur, dar nu foarte departe, atmosfera este, în continuare, pâcloasă. Poză de grup, evident!

Foto: Lucian B.

Tovarăşii noştri, care au mai ajuns pe aici, ne spun: încolo este Niculiţel, Enisala sau: în partea asta e Mircea Vodă. Nu e plăcut când este ceaţă, e frustrant şi, dacă e ceaţă, devine regulă să îţi promiţi că vei reveni ca să te bucuri de peisajele ratate.

În primul loc în care găsim puţin adăpost de vânt, nu de frig, facem pauză de masă. Abia când ne oprim de-a dreptul îmi dau seama ce foame îmi este. M-am retras după nişte lame de stâncă şi am cotrobăit după sandvişurile mele. Aşezată pe pământul rece mă bucuram de această duminică şi de frigul de afară. Marius mă sună şi înţeleg că şi pentru el ar fi fost o bucurie frigul de afară, dacă ar fi fost lângă noi. Când îţi vine dorul de ducă este greu să-i faci faţă.

Îmi place să merg şi nu întotdeauna sunt atentă pe unde mă duc paşii mei. Pur şi simplu, nici nu contează, ci contează că merg şi este suficient. Deci, m-am ridicat pregătită din nou de drum.

Zările se limpezesc din ce în ce mai mult, dar nu suficient. Însă vedem de sus locul unde am lăsat maşinile parcate, ceva din traseul parcurs, parcă începe să se lege ceva şi nu mai pare totul un drum spre nicăieri. Toate acestea dau farmec suplimentar ieşirii de azi, care oricum era sub semnul toamnei, iar toamna este mereu seducătoare.

Mai urcăm şi coborăm câteva culmi şi urmează ultima pantă care ne duce între viile desfrunzite bine străjuite de măceşi înmuiaţi de ger. Întind mână şi, la primul fruct, mi se înfig în degete spinii ascuţiti. Aşa deci… renunţ la măceşe şi plec mai departe. Se pare că o să beau ceai de măceşe necules de mine.

De aici totul intră într-un final de tură clasic: îmbarcarea în maşini, oprirea la localul de la marginea şoselei de la Greci, la o ciorbă cu mulţi ardei iuţi, şi trecerea cu bacul pe înserat.

Ce oboseală plăcută se instalează în mine! O duc acasă alături de iarba înaltă plină de promoroacă, de nucile prinse în coaja lor uscată, de măceşele prăfoase şi acrişoare şi de soarele palid ascuns după ceaţa de noiembrie.

Cine zice că m-am dus doar ca să mă întorc? Din plimbările mele poate rucsacul se întoarce mai gol, dar sufletul mereu mai plin şi, de cele mai multe ori, ofer ceea ce am adus şi aici, vouă.

Traseul: http://www.wandermap.net/route/1345087

Foto: Kya, Alois si Lucian

Căutătorii de comori, 9-10 iulie 2011

Se întrevedea un week-end pe munte, pentru că deja o lună fără munte înseamnă sevraj pentru mine. Nu aveam cum să ajung să îi susţin pe Pinguini la Ultramaratonul 7500, aşa că a trebuit să aleg altă variantă. Numai cine nu vrea nu găseşte şi zarurile au picat pe munţii Vrancei. Nu a fost o decizie rea: în afară de Cheile Tişiţei (zona pantofărească), nu prea am văzut mult din aceşti munţi care au fost declaraţi de alţii, mai temerari, la fel de frumoşi, dar sălbatici şi necutreieraţi. Pe de altă parte, aş fi dorit să dau o mână de ajutor celor care, încă de vineri, continuau o amplă acţiune de marcare.

Deoarece vineri mă întorceam de la Predeal, abia am avut timp să îmi refac bagajele pentru un cu totul alt tip de călătorie. Aşa că sâmbătă, pe la 6.30, am pornit către Focşani şi apoi Tulnici. Marius care nu a reuşit să ne însoţească, ne-a dat nişte indicaţii despre starea traseului şi un track ca să îmi pot testa noul meu gadget, Garmin CSX 60.

Am ieşit din Focşani şi am străbătut nişte localităţi mari cu gospodării foarte înstărite, aşezate într-un peisaj minunat de frumos. Am tot încercat din goana maşinii să fac nişte fotografii, dar parcă aparatul nu reuşea să prindă toată splendoarea dealurilor, a văii Putnei şi a caselor presărate peste tot.

A urmat Tulnici şi lipită de ea, Coza. Aici, în Coza, sătenii nu prea ştiau cum să ne îndrume către stâna Cârnituri şi care mai aveau idee se uitau albastru la noi şi ne spuneau că e tare departe. Păi, dacă era aproape ce să mai căutăm noi acolo?

În sfârşit, am dibuit „fundul Cozei”, unde se putea lasa maşina, chiar lângă firul apei, şi, încărcaţi cu rucsacii, am început pe la ora 10 să o dăm de-a lungul pârâului spre amonte. Un soare ucigător ne promitea să ne facă viaţa grea, dar drumeţul ştie că nu întotdeauna vremea este numai cum am dori. El merge şi pe ploaie, vânt, ninsoare sau caniculă. Aveam în mână GPS-ul care s-a dovedit în timp un instrument atât de preţios pe drum, iar acum trebuia să-şi dovedească utilitatea şi offroad.

La început de drum. Ţinta noastră este pe culmile din zare (foto: Alois Ciuraru)

Mi-era aşa de dor să mai cutreier poteci, încât nici greutatea rucsacului, nici transpiraţia şi soarele nu m-au descurajat. Valea Cozei cu apa ei uşor agitată îmi oferea suficientă energie şi singurul lucru la care eram foarte atenţi era orientarea în teren.

Frumoasa vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Marius ne anunţase că prima jumătate a drumului nu este marcată, deci nu vom aveam decât trackul la îndemână şi propria noastră intuiţie în teren. Acest lucru ne ţinea simţurile treze şi atenţia încordată astfel încât să nu trecem pe lângă vreo zonă importantă din traseu. Din acest motiv am avut tot felul de devieri care în final se dovedeau a fi fără un rezultat bun în alegerea traseului corect. Astfel am ajuns undeva pe la nişte sălaşe izolate de pe munte, bine îngrădite, şi am fost simţiţi de câini vigilenţi şi zgomotoşi de pe dealurile alăturate, nemulţumiţi că simt străini în preajma teritoriului lor.

Cât de sălbatic şi frumos se vedea Coza, de pe creastă (foto: Alois Ciuraru)

Apa Cozei a trebuit să fie traversată de vreo câteva ori, lucru care m-a făcut să mă felicit că am decis să car şi sandalele cu mine.

Schimbăm "cauciucurile" (foto: Alois Ciuraru)

Valea se îngusta din ce în ce mai mult, lucru care ne anunţa că ne apropiem de Strâmtura Cozei. Trackul lui Marius a devenit doar orientativ, părându-ni-se prea ocolitor şi atunci am deci să urmăm matematic firul apei. Malurile deveniseră adevăraţi pereţi şi nu neaparat de stâncă, erau nişte uriaşe scurgeri de grohotiş, aici neîntâlnind calcarul alb al Pietrei Craiului, ci o gresie extrem de friabilă, cenuşie, care se desfăcea şi se sfărâma chiar şi în mână. Peisajul era extrem de sălbatic şi nu cred că erau mulţi cei care se încumetau să umble pe acolo. Din aceste chei nu se prea putea ieşi, odată intrat, decât dacă ştiai cu precizie pe unde. Nu era cazul nostru, noi rotindu-ne ochii în toate părţile şi nevăzând decât zone abrupte. Am tras concluzia că nu e prea bine să te prindă o ploaie pe aici, posibilităţile ca să scapi de furia apelor fiind destul de limitate.

Peisaj nepământesc (foto: Alois Ciuraru)

Însă drumeţia avea o latură cu totul inedită pentru noi. Să parcurgem kilometri prin apă într-o direcţie necunoscută, încă nu ni s-a mai întâmplat. Pe canicula care era peste tot în jurul nostru era o metodă de răcorire binevenită, apa nefiind atât de rece cum ştim că este în majoritatea pâraielor de munte, iar pereţii Strâmturii Cozei erau buni pentru că ţineau umbră.

Mers amfibiu (foto: Alois Ciuraru)

Singurul sentiment frustrant era cauzat de faptul că nu ştiam, ci doar intuiam că mergem în direcţia bună. Pentru că am avut şi mici balaureli, am şi stat să mai studiem în ce direcţie mergem, întârzierile se adunau. Ne dădeam seama că vom ajunge la o oră în tabară, în care nu ştiu cât de mult ajutor am mai fi putut oferi colegilor voluntari din Asociaţia Montană Carpaţi la marcare. Acesta era un alt aspect care îmi crea un soi de uşoară nemulţumire. Nu pornisem să mă plimb, deplasarea mea avea un scop, iar acesta devenea din ce în ce mai greu de îndeplinit.

(foto: Lucian Bălănică)

Mirifica vale a Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Nu ştiu exact cât am mers noi prin apă, prin Strâmtura Cozei. Era clar că dacă acest traseu a fost remarcat, sigur nu a trece pe aici, însă la un moment dat pe o stâncă aproape de ieşirea din chei am văzut un marcaj slab şi vechi de bandă roşie. E posibil acest traseu să aibă două variante ca majoritatea traseelor prin chei: unul chiar pe lângă/prin apă şi altul pe sus, pe creastă. Cel de jos, pe firul apei se pare că s-a pierdut, dar noi am găsit urme ale lui.

De aici ar fi trebuit să urcăm spre dreapta, dar nu observat poteca, pentru că nici nu prea era o potecă propriu-zisă (foto: Alois Ciuraru)

În jurul orei 13 am ieşit din Strâmtură şi după ce ne-am schimbat sandalele cu bocancii am urcat pe o potecă abruptă şi distrusă de copitele turmelor de animale care fărâmă fără milă solul şi aşa friabil. Prin Vrancei am întâlnit multe poteci pentru turme, dar poate acum, după marcare vor deveni mai cutreierate de pasul omului.

Pereţii cu grohotiş (foto: Alois Ciuraru)

Aproape de ieşirea din Strâmtura Cozei (foto: Alois Ciuraru)

Am urcat şi după o jumătate de oră am văzut o stână, pe care am decis imediat s-o ocolim cât mai puternic, evident, din cauza câinilor. Ei deja ne simţiseră, nu ştiu cât de mult îşi doreau ei să ne cunoaştem, dar noi în niciun caz nu aveam în plan acest lucru. Deci am luat muuuuult dreapta şi am ieşit din potecă. La un moment dat ne-am odihnit, l-am sunat pe Marius şi i-am mai cerut nişte informaţii suplimentare. După ce i-am dat coordonatele precise, i-a fost foarte simplu să ştie pe unde ne aflăm. Eram aproape de o poiană de unde noul marcaj devenea foarte stabil şi evident. Din această poiană ne mai aşteptau 2 ore până la stână Cârnituri.

Indicatorul din poiana (foto: Alois Ciuraru)

Restul drumului a fost prin pădure, pe o potecă care urca liniştit, prin serpentine, cu marcaje clare şi dese. Ne mâncau ţânţarii şi tot felul de insecte flămânde, din acest motiv pauzele noastre erau scurte şi chinuite. Umbra copacilor nu putea să mai oprească căldura care pătrundea peste tot, iar oboseala acumulată de atâtea ore de mers începea să-şi facă simţită prezenţa.

Cam obosită... şi încă mai am de mers (foto: Alois Ciuraru)

În aceste condiţii, obosiţi, transpiraţi şi flămânzi am ajuns pe la ora 16,  în golul alpin în care străjuia stâna Cârnituri. Tot drumul am bombănit pentru ajunsesem la limita puterilor, dar, când am ridicat ochii din iarba pe care păşeam, sufletul mi-a fost mântuit. Se deschidea un peisaj, pentru care kilometrii făcuţi la pas nu mai aveau nicio valoare. Munţii Vrancei, în toată splendoarea lor, cu culmile atât de împădurite, râdeau în soarele de vară. Cerul albastru avea doar câţiva nori pufoşi şi privindu-l te pierdeai în imensitatea lui. Acolo, sus, erai alături de zei, obosit fizic, dar puternic sufleşte, nemâncat, dar fără să mai simţi foamea de atâta frumuseţe. Uitasem de ce merg la munte şi acolo sus mi-am adus aminte privind darurile divine pe care le-am primit ca răsplată pentru încercările la care am fost supusă.

Stâna din Cârnituri şi tabara de corturi (foto: Alois Ciuraru)

Tabăra de corturi (foto: Alois Ciuraru)

După ce am revenit cu picioarele pe pământ, mi-am salutat colegii de site şi de Asociaţie. Este vorba de bravul grup al gălăţenilor, de Lucian din Focşani şi de restul de carpatişti, unii mai cunoscuţi, alţii mai puţin.

Între prieteni (foto: Alois Ciuraru)

Ei deja munciseră toată dimineaţa şi acum se aflau într-o binemeritată pauză. Ne-au pus la curent în câteva cuvinte cu mersul treburilor şi am înţeles că nu au pierdut timpul nicio clipă.

Panoul de la stâna Cârnici (foto: Lucian Trufin)

Mă gândeam cu groază că la oboseala pe care o aveam, nu ştiu ce ispravă aş putea face, dar am aflat că mult oricum nu mai era, doar nişte mici amănunte de pus la punct. O parte din carpatişti şi plecaseră cu materialele pe traseul BR. Am mers şi noi în direcţia aceea mai mult ca să vedem peisajul.

Turnurile Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Echipele păreau să fie bine organizate şi să cunoască foarte bine ce au de făcut. Şi aşa am ajuns în şaua Geamăna, o altă intersecţie de trasee şi un alt punct de unde se poate vedea un peisaj deosebit.

Lumea văzută din Şaua Geamăna (foto: Lucian Bălănică)

Indicatoarele proaspăt montate de carpatişti (foto: Alois Ciuraru)

Panoul informativ din Şaua Geamăna (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi din nou în tabară, ne-am grăbit să punem cortul, să stăm puţin la focul de tabară şi apoi, eu cel puţin, să cad într-un somn buştean. Nici măcar faptul că urşii circulă cam nestingheriţi prin aceşti munţi şi unii dintre noi, chiar i-au zărit, nu a putut să-mi tulbure visele.

Pe înserat, acest nor, ca o ciupercă atomică a aruncat supărat fulgere în toate direcţiile (foto: Lucian Bălănică)

Dimineaţa am observat că o parte din carpatişi s-au trezit cu noaptea în cap şi au plecat cu vopsele şi pensule să mai dea nişte marcaje. Noi, leneşii, am lenevit pe lângă corturi, am mâncat, s-a băut cafeaua (cine bea aşa ceva) şi, cu părere de rău, a trebui să strângem totul în rucsaci pentru drumul de întoarcere.

La revedere, Ţara Vrancei! (foto: Lucian Bălănică)

Pornim spre casă (foto: Lucian Bălănică)

Din fericire, am lăsat o parte din bagaje, la un 4×4 cu care urcase ieri Laurenţiu. Astfel nu prea am avut greutate, doar apa şi uneltele bune la marcat, dacă am fi observat că pe traseul de întoarcere este nevoie.

Era un moment de mare curiozitate pentru mine. Aveam să văd pe unde merege traseul BR pe care ar fi trebuit noi să venim cu o zi înainte, dacă desigur, l-am fi găsit. Însă cum zona, nu prea a fost marcată, mai ales pe parte de intrare în traseu, nu am avut cum să-l urmăm. Acum nici nu îmi părea rău pentru că negăsindu-l am avut ocazia să mergem pe firul Cozei şi să vedem şi altceva.

Din poiana cu multe indicatoare am început să observăm marcajul BR pentru drumul de întoarcere, pe care nu ajunsesem ieri. Poteca merge prin pădure, prin fâneţe şi păşuni, prin proprietăţile localnicilor, care totuşi şi-au dat acordul ca traseul omologat să treacă pe acolo, pe sus, pe marginea pereţilor care străjuiesc Daihăţaşul, un afluent nervos al Cozei.

Deşi ieri am trecut de confluenţa lor, m-am felicitat că am ales să merg pe apa Cozei, blândă, nu prea adâncă şi oarecum însorită. Dăihăţaşul abia trecea prin pereţi strâmţi, cu praguri repezi şi fără posibilitate de a te refugia pe undeva. Nici nu ştiu dacă m-ar fi scos bine, în cazul în care aş fi ales să îl parcurg.

Valea Dăihăţaşului (foto: Lucian Bălănică)

Am găsit cireşe amare, mere sălbatice, frăguţe şi tot felul de roade ale verii. Am gustat din fiecare şi ne-am bucurat că natura este atât de darnică. O fi şi iarna frumoasă, dar parcă vara este o zână mult mai iubitoare cu drumeţii.

Poteca ne îndruma încet către apa Cozei, unde la capatul Strâmturii. Tare eram curioasă să ştiu pe unde se poate coborâ, pentru că în jurul apei erau pereţi netezi şi înalţi de grohotiş.

Din loc în loc s-au mai refăcut din marcaje şi s-au adăugat altele noi acolo unde ar fi fost nevoie. S-au mai tăiat câteva crengi, acolo unde ele împiedicau vizibilitatea marcajelor.

Muncă de echipă (foto: Lucian Trufin)

Într-adevăr, exista o potecă, pe un făgaş tocit de ape, pe unde cu atenţie se putea coborâ, pe un drum sinuos, care ducea fix în albia Cozei. Noi, ieri, neştiind de el, nu l-am observat şi am mers mai departe. Însă, aşa cum deja am spus, nu regret hotărârea luată.

Coborarea spre albia raului (foto: Lucian Trufin)

Ajunşi aici am lămurit şi misterul traseului marcat şi totul devenea foarte simplu, pentru că eram la o aruncătură de băţ de sat.

Meandrele Cozei (foto: Lucian Bălănică)

Puţină răcoreală, chiar şi numai la picioare, nu strică (foto: Lucian Bălănică)

Era şi cazul pentru că aerul era de nerespirat din cauza căldurii. Ne-am recuperat maşina, Marius a apărut şi el şi ne-am deplasat toţi la sediul Parcului Naţional Munţii Vrancei din Tulnici, unde am mai tras nişte concluzii, am făcut tradiţionala fotografie de grup, am udat revederea noastră cu nişte bere şi ne-am întos spre casă.

(foto: Lucian Bălănică)

(foto: Lucian Bălănică)

Mici concluzii:

-          Mă simt ca un căutător de comori, avid de bogăţie. Însă comorile pe care le doresc şi pe care, de cele mai multe ori, le primesc, sunt de altă natură. Mă îmbogăţesc la fiecare ieşire pe munte, de fiecare dată când deschid dimineaţa tenda cortului şi respir aerul tare al munţilor. Şi, contrar celor care caută averi din aur sau alte obiecte preţioase, eu, când le găsesc, simt că trebuie să le împărtăşesc cu ceilalţi. Numai aşa simt că totul capată şi mai multă valoare.

Altfel de comori (foto: Lucian Bălănică)

-          Acum, când aceşti munţi ai Vrancei au fost marcaţi, merită să ne îndreptăm atenţia asupra lor. Sunt foarte sălbatici, foarte frumoşi şi dau satisfacţii nebănuite drumeţului.

Ţara Vrancei (foto: Lucian Bălănică)

-          Nu am pus umărul la marcare, nu pentru că nu aş fi vrut, dar nu pot să nu scriu despre dăruirea cu care echipele au dus la bun sfârşit treaba. Ştiu însă că vor mai fi ocazii şi timp să fie, pentru că muncă…  e berechet.

Una din şedinţele de organizare (foto: Lucian Trufin)

-          Deşi nu mi-am propus, a ieşit o tură foarte reuşită, inedită, care m-a ţinut în priză tot timpul, cu peisaje pe care nu le-am mai întânit până acum şi aici mă refer la aspectul pereţilor din Strâmtura Cozei.

-          Mulţumesc lui Lucian Trufin din Focşani şi lui Lucian Bălănică din Galaţi pentru că mi-au pus la dispoziţie fotografiile cu care am ilustrat acest jurnal.

-          Deoarece încă mai studiez de ce nu pot să inserez în textul traseul parcurs, voi posta doar un link:  http://www.wandermap.net/route/1148783?131196230111773

Şi eu te iubesc, Ceahlău!

Oscilam între o povestire amănunţită pe unde am fost şi cum a fost şi o relatare succintă, pe măsura acestei ture, care a ieşit cam a douăzecea din acest an, după socotelile mele. Dar mai bine scriu şi, la final, voi vedea ce-a ieşit.

Să încep cu planificarea: o propunere a domnului Costel de un Rarău de două zile, neconcretizată din cauza capriciilor vremii şi deturnată într-o tură de o zi în Ceahlău cu Claudiu. Bine şi aşa!

Duminică îl luăm pe Claudiu din Piatra Neamţ, pe Mihaela şi Mihai din Bicaz, şi ne oprim la Izvorul Muntelui. Vreme super, cu ger şi vânt aspru. În decembrie mai mult nu-ţi poţi dori.

Urcăm prin zăpada pufoasă în ritmul alert impus de Claudiu până în Poiana Maicilor, timp în care acesta ne tot povesteşte pe unde trecem şi ce ar trebui să ne atragă atenţia. Chiar dacă este ger, nu prea îl simţim, iar vântul este numai un foşnet de brazi mult deasupra noastră. Dar pe platou, cu siguranţă, situaţia nu e asemănătoare.

Ajunşi în Poiana Maicilor ne bucurăm de privelişte fără grijă: ne grupăm pentru  fotografii folosind ca trepied gardul stânii, pozarii rezistând eroic fără mănuşi mai mult decât era firesc şi facem o buclă mică la stână să o vizităm.

"Rătaciţi" în ţara lui Ceahlău

Noi şi Ocolaşul Mic

Stâna din Poiana Maicilor

Asist la o lecţie minunată de geografie ţinută de Claudiu. Am fost o elevă foarte bună dat fiind condiţiile limită în care s-a ţinut prelegerea şi, la final, recapitulam în gând încântată ţancurile, văile şi pereţii care deodată au prins nume şi pentru mine.

Dantelaria de piatră

Apoi, prin pădure, ajungem în Poiana Văratec.

Poteci de poveste

Citind descrierile Ceahlăului, care te poartă în altă lume, fantastică, încremenită în piatră, autorul zice de această poiană următoarele: găseşti aici, chiar şi în zilele de iarnă cu geruri aspre, o odihnă plăcută, atunci când ai pornit la drum (…). Pe drept cuvânt numele de “Văratec” pe care-l poartă aceste locuri este bine ales de localnici. Nu am găsit acea odihnă plăcută pentru că acolo ne-am întâlnit cu spiritul puternic al Ceahlăului, am simţit dragostea lui, aşa cum numai un munte poate să o facă: sărutarea lui de gheaţă ne-a îmbujorat obrajii, iar mângâierea vântului ne şfichiuia corpurile fără milă. E clar că în blânda Poiană a Văratecului, Ceahlăul ne-a strâns în braţe şi tot ce am simţit au fost iubirea lui pentru noi, cei cinci călători prin tărâmul lui de basm. Am plecat îmbărbătaţi către ultima poiană, după tipicul celor trei încercări din basme. Acolo poate găsim liniştea şi blândeţea .

Poiana Văratec

A urmat o potecă de poveste curmată din când în când de vreun brad doborât: ce fată de împărat a aruncat pieptănul în calea noastră? Ce vrăjitoare a încărcat cu mătreaţa bradului copacii falnici lăsându-i cioturi fără viaţă?

Schitul din Stănile era limanul nostru şi am înotat voiniceşte prin zăpada până la brâu din poiană către el. Călugării, ca nişte pustnici din vechime, ne-au privit curioşi, iar Claudiu i-a lămurit ce-i cu noi. Nu doream decât un adăpost pentru scurt timp, dar am primit, în plus, un capăt de masă unde să putem mânca şi un ceai fierbinte, care ne-a dat putere şi, ca prin minune, am uitat de iarna geroasă din care am venit.

Poiana Stănilelor a fost martora unei alte lecţii de geografie, pentru care Claudiu se pregătise, din nou, fără cusur.

Piatra Sură

Am dat un mic ocol Pietrei Sure, loc sălbatic şi hirsut, şi apoi ne-am întors pe unde am venit nu fără să aşteptăm răbdători ca Ocolaşul Mare să iasă din vălătucii de nori în care se înconjurase, ca să-l putem lua cu noi într-o fotografie şi în memorie.

Piatra Sură

Ocolaşul Mare pândit de noi să se arate din fuioarele de nori

Am luat în piept vântul turbat din Văratec, dar am ramas în bătaia lui, fără teamă, admirând umbrele înserării pe Obcina Chiliei.

Obcina Chiliei învăluită în mister

Luna mare şi mirată ne-a privit din Poiana Maicilor, iar noi am îmbrăţişat cu ochii Izvorul Muntelui, cu apa roşiatică şi mată, munţii Tarcăului şi Hăşmaşului şi toate culmile Ocolaşului Mic care străjuiau mute deasupra noastră: Turnul lui Budu, Claia lui Miron, Jgheabul cu boambă, Coloana cu căciulă, Amiezătoarea oilor şi multe altele, până la Poliţele cu crini.

Umbrele înserării coborând şi în sufletele noastre

Din Poiana Maicilor am prins aripi la picioare, pentru că am sperat să nu mă prindă întunericul până jos. Nu că aş avea o problemă cu mersul noaptea, pentru că nu ştiu de ce, dar mai teamă mi-ar fi într-o clădire întunecată decât pe o potecă de munte. Însă a fost ca un fel de prinsoare cu mine însămi, că ajung repede jos. La un moment dat, eram singură prin brazi, doar luna lucea ca un bec. Era straniu, dar arăta exact ca un bec din acelea folosite la iluminatul public. Mă străduiam să nu o iau în seamă şi totuşi se ivea dintre copaci când în dreapta, când în stânga după cum făcea poteca.

În mai puţin de-o oră eram la Izvorul Muntelui (pe la 17.30) şi o bucurie ciudată m-a prins. M-am gândit ce bine că am fost în Ceahlău, ce bine că am mers atâtea ore, mă bucuram până şi pentru gerul şi vântul puternic pe care l-am îndurat. Bucurii pe care numai cine este îndrăgostit de munte le poate înţelege.

În Bicaz am aflat cum este ciorba rădăuţeană cu ardei şi trei rânduri de dressing-uri servită de proprietăreasa prietenoasă de la Păstravul auriu, cârciuma de lângă fabrica de cherestea. Ne-am lins pe buze după aşa o cină minunată şi am trecut localul de lista celor pe care nu trebuie să le mai ratez dacă ajung pe acolo.

Voi păstra în suflet, în cutiuţa cu amintiri, această tură de duminică, Ceahlăul şi tovarăşii de drumeţie, pentru că a fost o tură scurtă ca o declaraţie de dragoste.

Fotografii: Claudiu B.

Povestea “salvatorilor” cu picioruşe scurte

Live the life you love… Love the life you live.

O nouă pagină în istoria pinguinească s-a scris în week-endul trecut: pinguinii au vrut la şcoală. Şi nu la orice de fel de şcoală: au vrut la cursul de prim ajutor. După ce, pe rând, au fost speologi, manelişti sau bececlişti, acum pinguinii şi-au dorit să devină şi salvatori.

Visul pinguinilor

Cursul de prim ajutor a fost anunţat încă de la Întâlnirea carpati.org din septembrie şi mi s-a părut o iniţiativă foarte bună. M-am gândit că aceste cunoştinţe nu sunt valabile numai pe munte, ci în multe alte situaţii. Când în vară am avut acel accident de maşină, odată cu mine a fost lovită mult mai tare o colegă şi, din fericire, a fost în preajmă un medic rezident care a ştiut cum să procedeze până a sosit ambulanţa. Eu nu ştiam absolut nimic despre cum să acţionez şi atunci mi-ar fi prins bine să cunosc ce trebuie făcut în primele clipe pentru un om accidentat. Deci, nu am stat deloc pe gânduri şi m-am înscris ca să învăţ mai multe. M-am bucurat foarte tare să vad că şi de data aceasta, pinguinii au aplicat metoda coalizării şi s-au grăbit să crească numărul participanţilor la curs.

Marius era şi el într-o mare măsură convins că trebuie să participe la acest curs, nu pentru că nu ar fi avut carenţe deosebite în acest sens, ci pentru că vremea care se anunţa în acel week-end nu îi permitea să facă altceva mai tentant. Pe de altă parte participarea care se anunţa a cântărit şi ea destul de mult. Şi atunci ne-am hotărât să plecăm împreună din Focşani sâmbătă dimineaţa către Sinaia.

În concluzie, alături de câţiva carpatişti de nădejde: Ionica (ionica_mushu), Adi (adiciociu), Alex (2_ceaiuri), George (enderb), Marius (mariusadx), Andrei (ad078), Irina şi Laviniu, au venit următorii pinguini: Mike, Muha (frg), Kya, Cristi (vintila), Vali (valentin_c), Em (xemax), Alois (aloys) şi Radu (griz). Au mai urcat mai mult sau mai puţin cu noi, fără legătură cu Atelierul carpati.org, însă cu staţionare la Centrul Salvamont Padina: Viorica, Octavian şi Cătălin. Gabi (varverica) a ales alt traseu şi a ajuns înaintea noastră la destinaţie.

La ora 9.30 am plecat de la Cota 1400. Vremea era exact aşa cum mă aşteptam: senin şi frig. Din când în când, până la cota 2000 am simţit şi câteva pale de vânt, însă nimic deosebit. Am urcat pe drumul de vară, acoperit cu un strat destul de fin de zăpadă.

"Depăşeşte-ţi limitele"

Mă gândeam la zilele trecute când prognoza se anunţa destul de neplăcută şi la cum se prezenta acum vremea. Device-ul Muhăi arăta -10 grade (temperatură „reală” se anunţase mult mai jos, sub -20 grade) însă eram foarte bine îmbrăcată şi deşi plecasem de acasă cu un început de răceală m-am simţit foarte bine pe tot parcursul drumului, pentru că am avut echipament pentru orice situaţie.

Primele pauze

La început am pornit cu mănuşi şi supramănuşi şi simţeam vârfurile degetelor uşor înţepenite de ger, apoi am rămas doar cu mănuşile de polar. La fel şi la cap, unde la un moment dat aveam cagulă, căciulă dublată şi glugă, ca apoi să mai renunţ la câte ceva. Important este că am avut de unde să pun şi să dau jos de pe mine atunci când a fost cazul. Această reglare a confortului din echipament pentru mine este foarte importantă şi am fost foarte mulţumită că de data aceasta nu mi-a lipsit nimic. M-am mirat şi eu cum am reuşit.

Drumul de vară, iarna!

Am ocolit cabana Mioriţa şi am pornit către Piatra Arsă. Ne temeam că pe platou vom găsi vânt turbat, deoarece vorbisem la telefon cu Gabi care ne-a transmis că în Buşteni telecabina nu funcţionează din cauza vântului. Ceva asemănător mi-a spus şi Andrei (andrei.st) care îşi propusese un traseu oarecum asemănător cu al nostru, dar care a trebuit să renunţe la partea care ducea spre Peştera – Padina tot din cauza vântului şi a ales altă variantă tot prin zonă.

Pe platoul ingheţat

Pe platou mi-a plăcut foarte mult, soarele strălucea puternic, amplificat de cristalele de zăpadă, se vedea foarte bine, deşi, în zare, erau câţiva nori care nu făceau decât să dea mai multă frumuseţe peisajului. Puteai face roată ochii, iar Coştila şi Crucea parcă erau la doi paşi de noi, atât de bine le puteam observa. Doar obrajii roşii ne aminteau că e iarnă.

Poza preferată a acestui jurnal

Releul de la Coştila si Crucea Eroilor

Deja zărim hotelul Piatra Arsă

La Piatra Arsă am făcut o mică pauză de un sandviş sau ceva dulce şi ne-am reluat drumul prin Plaiul lui Păcală.

Spre Padina peisajul este mirific

Potecă de iarnă

Totul a fost foarte bine şi frumos până am traversat de 5-6 ori prin apă folosind diverse tehnici, fiecare după îndemânarea şi echilibrul pe care îl poseda. Astfel s-au putut admira stilurile căproi, veveriţă, pinguin şi multe altele. Cert este că fiecare trecere ne dădea bătai de cap căutând zonele cele mai potrivite, cu apă mică, gheaţă mai groasă, maluri cât mai stabile sau trunchiuri ajutătoare.

Cum să treci apa ca veveriţele

Dacă nu, merge şi pinguineşte

Ultima pauză şi poza de grup aferentă

Am ajuns la Centrul Naţional Salvamont cam pe la 15.30. Mi-a plăcut foarte mult faptul că încet-încet se introduce şi la noi bunul obicei să laşi la intrare bocancii, beţele şi să porţi papuci sau încălţări comode şi curate puse la dispoziţie de gazde.

Am rămas foarte plăcut impresionaţi de cabană, am declarat că trebuie să devenim cât de curând salvamontişti la Padina şi am tras concluzia că astfel de condiţii ne strică bunele obiceiuri, obişnuindu-ne cu binele şi confortul mai mult decât este cazul.

Deci, numai cuvinte de laudă pentru cum arată clădirea administrată de Centrul Naţional Salvamont, unde se  poate mânca foarte bine şi dormi în camere curate şi încălzite. După o tură de acomodare prin clădire, după ce ne-am alimentat, nu am avut încotro şi am început instruirea deşi după atâta mers ne cam încerca o sfântă lene.

Instruirea a fost susţinută de George Cotinghiu şi Victor Ciortea, ambii salvatori montani, care, pe parcursul a patru ore, au încercat să ne facă un rezumat al unor noţiuni, care, după spusele lor, ar fi trebuit predate în 10-15 ore. Dar chiar şi aşa, la viteză, tot am prins câte ceva, pentru că trebuie să recunosc că în materie de prim ajutor cunoştinţele mele sunt destul de limitate. Şi dacă nu aş fi conştientă că în viaţă e posibil să te ajute, nu m-aş preocupa niciodată de ceea ce ţine de răni, accidente şi evenimente asemănătoare care îmi provoacă fiori pe şira spinării.

Cele patru ore au trecut foarte repede pentru că a fost o atmosferă foarte relaxată, am învăţat totul glumind pe seama lui Vali, care a fost pe post de victimă, accidentat pe rând oriunde o cereau interesele cursului: picioare, mâini, cap, coaste, de fapt, cam peste tot. Astfel am făcut tot felul de glume pe seama lui, iar el, cu răbdare, a rezistat la toate încercările la care a fost supus: bandaje, atele, masaj cardiac, transport cu targă improvizată şi fotografii din toate direcţiile.

Vali, după ce a scapat din mâinile "salvatorilor"

Faza este că, acolo, în timp ce explicau, părea logic şi uşor, însă am o bănuială că dacă nu vom exersa totul pe parcurs, într-o situaţie limită, sigur nu vom fi foarte capabili să aplicăm corect cele învăţate. Însă era greu de crezut că într-o jumătate de zi vom reuşi toţi să devenim specialişti în aplicarea primului ajutor. Măcar idee să avem şi tot e bine.

Pinguinii, aşa cum arată şi fotografiile, s-au implicat foarte conştiincios în a exersa sau, mai exact, în a-şi da cu părerea atunci când Mike îl „salva” pe Radu.

Radu, o victimă sigură în mânile noastre

Epuizaţi de atâtea informaţii, dar mai ales de drumul prin ger, ne-am retras în camere unde am stat la poveşti până când somnul ne-a gonit la culcare. Foarte plăcut ar fi fost somnul în aşternuturile curate şi în camera încălzită, dacă nu ar fi fost un grup destul de numeros, venit mai pe seară, care s-a foit în permanenţă pe holuri. Însă trebuie să recunosc că i-am auzit ca prin vis, oboseala fiind mai tare.

Seara culturală

Dimineaţă am pornit de la cabană pe la 9.30 timp suficient ca să putem mânca şi strânge la loc tot ceea ce aveam în rucsaci.

Micul dejun

După tradiţionala fotografie de grup am plecat de data aceasta prin Şaua Lăptici, avându-i alături de doi şi pe cei doi salvamontişti: Coti şi Victor.

Drumul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, poate chiar mai frumos, pentru că deşi gerul a rămas pe poziţii, soarele sclipea orbitor şi zăpada era numai bună de mers. Pe platou, pe cât este de frustrant să mergi atunci când este ceaţă, pe atât de frumos este atunci când e vreme bună. Bocancii şi beţele scârţiau puternic, iar albul ce ne înconjura era aproape orbitor. În zare, cât vezi cu ochii, numai culmi.

Am trecut destul de rapid platoul, Valea Dorului şi am început coborârea de la cota 2000 pe Drumul de vară. Marea aiureală cu acest drum, care nu pot înţelege cum poate servi drept pârtie. Mă pricep destul de puţin la schi, însă această „pârtie” prezintă foarte bine nivelul nostru în materie de sporturi de iarnă.

Spre Valea Dorului

Am ajuns pe la cota 1400 cam pe la ora 14 şi ne-am amestecat cu mulţimea dezordonată şi aiurită care-şi pierdea timpul pe acolo. Eram destul de îngrijorată de starea drumul până în Sinaia pentru că Renault-ul lui Marius avea doar pe faţă anvelope de iarnă, iar pe spate cauciucurile erau destul de uzate, prin urmare ne-am grăbit să coborâm.

Aşa cum am bănuit, după prima curbă, maşina s-a răsucit poziţionându-se de-a curmezişul şoselei. Datorită şanţurilor mici îngheţate a trebuit să o împingem puţin ca să revină de-a lungul drumului. Până jos am mers cu 20 km la oră ca să nu mai avem suprize.

Am ajuns după ora 21 acasă şi deja trăsesem concluzia că a fost o tură foarte frumoasă, cu vreme superbă, peisaje alese şi tovarăşi cu care îmi era dor să mai cutreier.

Fotografii: Vio, Kya, Adi, Cristi, Marius, Radu

Alte variante: Mike si Radu

Intalnirea de vara Carpati.org 2010

O buna parte din viata mea inseamna si carpati.org:

http://www.tvmures.ro/emisiuni-video/detalii-emisiuni-video/article/emisiune-orizont-17102010.html.

Multumim, Ovidiu, si felicitari pentru TV Targu Mures fiindca promoveaza muntele!

Penteleu: case closed?

Deşi este clar pentru toată lumea că individul nu poate fi un model pentru nimeni, trebuie să recunosc meritul stimabilului Şoric care mi-a oferit ideea titlului acestui jurnal. Am păstrat această sintagmă pentru textul de faţă, dar cred că am folosit-o în locul şi momentul nepotrivit, iar acest lucru e valabil şi pentru tura din Penteleu pe care o să v-o povestesc imediat. De ce afirm că am fost în Penteleu în locul şi momentul nepotrivit? Urmăriţi şi trageţi singuri concluziile…

Nu mai este un secret pentru cei care mă cunosc că am avut o idee fixă de cel puţin vreo doi ani, cum că trebuie să ajung şi în Penteleu. Putem aminti de o tentativă destul de hotărâtă prin 2008 (cred), care a eşuat, de aceea piticul Penteleu a continuat să facă din mintea mea terenul lui de joacă şi, cu periodicitate, mi se aprindea becul de avarie care anunţa: Penteleu, Penteleu!

Toamna aceasta a fost fabuloasă, mai ales în noiembrie şi, din acest motiv, piticul penteleian a devenit mai insistent ca niciodată. Motivată de week-endul trecut în care a fost cald, iar muntele a devenit a mia oară locul ideal de deplasare, am decis că poate este momentul să termin odată cu acest pitic, până nu mă termină el pe mine.

Îmi plănuisem un traseu mai elaborat: sâmbătă, Penteleu, iar duminică, tot prin zonă, aşezările rupestre de la Colţi – Aluniş, Buzău. Am studiat ceva documentaţie, am tras cu ochiul pe meteoblue şi, într-un mod optimist vecin cu inconştienţa, am ignorat toate avertizările, mai puţin cele legate de ploaie. Am concluzionat că stăteam destul de bine: va ploua doar în dimineaţa zilei de sâmbătă, ceea ce pentru mine era mai mult decât rezonabil. Cam acesta era riscul maxim admis de mine ca o tură să fie ratată: ceva apă de sus.

Întâlnirea de toamnă carpati.org i-a adus lui Costică David un nou fan în persoana mea. Astfel, azi dimineaţă, când am pornit la drum către Buzău aveam în maşină şi patru CD-uri ale acestuia care au rulat neîncetat. Probabil că dacă nu ar fi fost ele, nu am fi ieşit nici măcar din judeţ. Era o ceaţă atât de deasă, din loc în loc ploua infernal, nimic nu mă invita să merg la munte. Însă Costică cânta atât de cald…

Ne e dor de munţi

Ne e dor de cărări

Ne e dor de cabană

Când soarele răsare

Când freamătă pădurea

Când visele-n zori se destramă

Da, îmi era dor de munţi, oricare ar fi fost ei, de cărările lor şi de regăsirea cu mine, acolo pe munte. Se poate numi şi dependenţă acest sentiment.

Prin urmare, vremea nu m-a speriat. Mi-am adus aminte tot drumul de primele ture pe munte, de câte ori am plecat cu Nae, chiar şi pe cod portocaliu, fără să simt nicio clipă asprimea vremii. Mi-am adus aminte de primele ture pinguineşti şi de serile la cabană. O, Doamne! Serile de la Piatra Mare, Iezer şi câte altele. Ture făcute doar din drag de munte şi de prieteni.

Cine nu iubeste muntele

Nu va şti niciodată cu adevărat a iubi

Nu va şti nicicând ce-i prietenia

Nu va avea niciodată amintiri

Amintiri

Fiecare întâlnire cu valea Bâscăi Mari este un regal pentru mine şi de fiecare dată trec într-o grabă prea mare, fără să am timp să mă opresc şi să admir pe îndelete peisajul acestui colţ de rai. Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta, am ajuns din Varlaam la cantonul din Cernatu fără să trec pe un pod suspendat, fără să admir căsuţele aruncate peste apă, izolate şi parcă din alte timpuri.

Valea Bâscăi Mari

Cobor din maşină şi constat că vremea este câinoasă cu mine. La propriu: de la o căruţă în trecere pe forestier sar vreo patru-cinci potăi nervoase. Cel mai fioros este Năsturaş, identificat chiar de stăpânul său ca fiind potaia din dotare, restul aciuindu-se la căruţă de pe drum. Îmi pare rău că din motive de asigurare a securităţii gambelor personale nu pot să vi-l prezint pe Năsturaş imortalizat cu camera foto. O dihanie mică şi neagră, cu un vag aspect de caniş, cu un pamponel roşu la gât şi super-isterizat din motive cu totul necunoscute mie, ce tot încerca atacuri dese în zona gleznelor. În timp ce asta micu` se dădea la cioarecii mei, restul făceau şi ei exces de zel, după inteligentul obicei câinesc: nu am treabă, dar dacă ăilalţi latră, de ce să n-o fac şi eu? Pe această cale mulţumesc sfătuitorilor de pe forumul carpati.org pentru ideile bune pe care le-am pus în practică ca să ies din situaţia jenantă. Astfel, am dus o conversaţie îndelungată în care i-am întrebat, pe îndelete, ce complexe din copilărie au de latră aşa turbaţi, cam care le sunt neîmplinirile că, poate cât mai stau pe acolo, le rezolvăm împreună şi i-am invitat să-şi facă o introspecţie mai serioasă, să nu mai ajungă în aşa hal cu nervii. Sigur, în paralel, mă beşteleam singură de ce tot amân cumpărarea sculei producătoare de ultrasunete. Atunci mi-aş fi arătat eu gingiile rânjind la lătrători şi nu ei la mine.

După ce am depăşit evenimentul pe la 10 am părăsit clădirea cantonului Cernatu şi, conform indicatorului, am pornit, eu şi Alois pe, forestierul care ni se deschidea cu generozitate în faţă. După câţiva paşi mi-am dat seama că nu mai este rece deloc, că rucsacul este încărcat cu mai multe lucruri decât aş fi avut nevoie şi probabil altele mai necesare lipsesc… Nu m-a deranjat, pentru că mi-am zis că nu strică ceva antrenament.

Am plecat cântând de-acasă bucuroşi să ne-ntâlnim

De nimic nu ne mai pasă doar la munte ne gândim

De e vremea rea sau bună suntem pe cărări mereu

Chiar dacă ne strâng bocancii, iar rucsacul e prea greu.

Cătină pe marginea drumului

Culmile frumoşilor munţi ai Buzăului ne înconjurau din toate părţile. Toamna a pierdut din nou bătălia, iar copacii, oşteni înveşmântaţi ameninţător în tonuri de auriu şi ruginiu acum erau dezbrăcaţi de armură, zalele acoperind pământul cu un covor des şi roşu ca sângele. Pădurea era cenuşie şi parcă aştepta cu nerăbdare zăpada să o acopere cu mantia renaşterii.

 

Toamna învinsă

Toamna e târzie, zilele mă dor

Plouă peste toate cu lacrimi de dor

Frunza-ncet adie şi în vânt se stinge

Mă dor chiar şi brazii, când roua-i atinge.

Următorul indicator ne spunea că până pe Penteleu avem de făcut 12 km. Am mers întins oprindu-ne doar câte un minut din când în când pentru poze sau ca să ne refacem respiraţia.

Penteleu 12 km

Nu aveam motive să tragem de timp pentru că doream să ne întoarcem în aceeaşi zi, poteca, care era un forestier cât toate zilele era lină şi în afară de câteva zone mai noroioase nu ridica niciun fel de probleme. În dreapta ne-a tot însoţit susurul Bâscăi Mari, o apă frumoasă ce adună în vadul ei o grămadă de mici şuvoaie care brăzdează muntele.

Drumul forestier Cernatu

Se anunţa o zi frumoasă, doar de sus burniţa foarte rar şi foarte fin, fără să fie nevoie de vreo protecţie de ploaie. Puteam să văd culmile, iar acest lucru ne încuraja să mergem mai departe. Am depăşit zona din care se scoteau lemne, întâlnindu-ne cu săteni, muncitori forestieri care încărcau buştenii în căruţe sau camioane, ba am văzut chiar şi o maşină cu pădurar oprindu-se să vorbească cu oamenii.

Peisaj

Nu mă pricep eu prea tare, însă am observat că pe Penteleu nu s-au tăiat decât copacii mai bătrâni (nu bolnavi, ci bătrâni), pădurea este frumoasă, sănătoasă, marcajele forestiere sunt foarte bine întreţinute, curgerile de apă sunt bine ghidate prin ţevi solide astfel încât să nu surpe durmul sau să provoace alunecări de teren. Chiar mi-a placut faptul că intervenţia omului nu a fost ca de obicei doar distructivă, ci se pare că mai şi ajută pe unde se poate. Însă, este clar că s-a dus sălbaticia locurilor. Forestierul pe care călcam este lat ca o autostradă şi duce până pe culme.

SOS! Natura ţipă uneori

SOS! Când omul e nepăsător

SOS! Natura strigă-n disperare

SOS! Când omul răni dă-n ea moare.

Deşi am mers destul de ferm, am avut timp să mă uit în jurul meu, să mă bucur de munte, de linişte, de aer curat. La un moment dat, după ce am trecut de zona de poale, unde îşi făceau de treabă cei cu lemnele am rămas numai noi pe munte. Din când în când câte un strigât de pasăre mai rupea liniştea pădurii. Am avut foarte proaspăt în minte jurnalul lui Ioan (http://www.carpati.org/jurnal/intoarcerea_la_salbaticia_muntilor_vrancei._traversare_vrancei_-_penteleu./2167/ ) care a inclus şi aceste locuri şi am tras concluzia că mersul singur pe munte, cel puţin în cazul lui, nu este o bravadă, este un stil de a călători. Că îi vine mai uşor să plece singur decât însoţit şi că nu este un singuratic şi nici un curajos, ci mai mult o persoană dependentă de munte, de plăcerea de a te contopi cu el. Este clar că un este un exemplu de urmat decât dacă eşti construit într-un mod asemănător lui şi că el nu trebuie copiat, decât prin prisma dragostei lui fără de margini pentru natură şi munte, pentru care îl admir. Mi-au revenit în minte pasaje din jurnalele lui, pe care le-am asimilat cu mare plăcere, dar pe care nu aş putea să le trăiesc aşa cum a făcut-o el, pentru că nu mi se potrivesc.

Paşii se duc, paşi se întorc

Pe nesfârşitele cărări, sunt veşnic pe drum

Uneori şovăiesc, alteori se opresc

La răscrucea unor drumuri, la răscrucea dintre vieţi.

Urcând, mi-am reamintit şi relatarea citită pe net (http://plimbaricubicicleta.blogspot.com/2010/11/penteleu-noiembrie-2010.html) despre parcurgerea acestui traseu cu bicla, chiar cu o săptămână înainte de a ajunge eu. De fapt, aşa m-am înverşunat şi eu să ajung pe acolo. Aş fi vrut să merg cu bicicleta pe acolo, însă faptul că a plouat m-a făcut să renunţ la plan. Pe de altă parte, autorul jurnalului a precizat că aproape de staţia meteo este o porţiune destul de dificilă de urcat datorită pantei cu înclinare mare, pe care trebuie să o străbaţi pe lângă biclă. Eram curioasă cât de înclinată poate fi.

În acest fel, rememorând, analizând, uneori freodonând un cântecel, mi-am consumat dorul de munţi şi m-am bucurat de aceea ieşire la maxim. La ieşirea în golul alpin s-a terminat cu reveriile. Vântul a început să bată mai tare, numai burniţa deloc, însă locul ei a fost luat rapid de ceaţă. Aici a fost scăparea în planul făcut de acasă. Deşi pe meteoblue se anunţa ceaţă, dorinţa mea de a merge pe munte, în Penteleu, a fost atât de mare, încât am neglijat cu totul acest amănunt care urma să ne dea peste cap exact partea cea mai aşteptată a turei.

Pluton! Drepţi!

Mergeam de vreo două ore jumătate. Panta a devenit chiar obositoare, pământul reavăn ne aluneca de sub bocanci şi aerul din ce în ce mai rece accentua senzaţia de oboseală. Într-adevăr abia acum am înţeles de ce pentru biclă ar fi fost nevoie de antrenament şi ambiţie multă. Bolovanii rotuzi amestecaţi cu pământ nu ajutau deloc nici ei ca urcarea să fie mai suportabilă.

Drumu-i lung

Iar paşii sunt grei

Parcă-s de plumb

Chiar devenisem foarte obosiţi şi ne opream din ce în ce mai des. Din cauza ceţii nu vedeam nicio staţie meteo. Deja ştiam că urcarea pe vârful Penteleu era complet inutilă. Peisajul acela atât de frumos pe care-l admirasem în atâtea fotografii era înlocuit de white out şi curenţi reci de aer. Am stabilit că vom merge până la staţia meteo doar pentru o mică pauză de masă, fiindcă era clar că altă miză nu mai exista.

Inima-i un sloi de gheaţă

Sufletul îmi este greu

Paşii mei se pierd în ceaţă

Iar prin munţi sunt numai eu.

Sigur, spre staţia meteo! Dar staţia se pare că nu se grăbea sa-şi facă apariţia. Mă tot uitam pe altimetru, deşi nu prea eram foarte sigură cam pe la ce altitudine ar trebui s-o găsim. Nu vroiam să renunţ să ajung măcar până acolo.

Orbecăind prin atmosfera lăptoasă (noroc cu drumul, care repet era lat de parcă era autostradă) la un moment dat am auzit generatorul de curent. Staţia meteo, o căsoaie cât toate zilele, nu am văzut-o decât când am ajuns la 10-15 m de ea. Deja era cazul, pentru că oboseala, frigul şi foamea ne dădeau târcoale.

Staţia meteorologică Penteleu (1630 m) învelită în patura de ceaţă

Toţi avem iluzii, cu fata morgana

Deşi n-am ajuns, toţi zărim cabana

De data aceasta nu era nicio iluzie. Am urcat pe scări şi cu nădejde am început să batem în uşa bine închisă. Nicio mişcare. Asta nu suna bine, dar ştiam că proprietarii sunt acasă, după zgomotul făcut de generator. Deşi aveam telefonul lor, nu aveam semnal la al meu şi am reînceput să batem la uşă. Nici nu mă gândeam să plec de acolo fără să stau puţin şi să mă odihnesc la adăpost de vântul de afară. După un timp am decis să dăm o roată clădirii şi abia atunci am mai văzut o uşă pe partea cealaltă. Aceasta era deschisă. Am intrat destul de sfioşi şi am strigat din toate puterile. Pauză! La un moment dat a apărut o pisică tigrată cu ochii aurii care mirată ne-a întrebat din priviri ce-i cu noi acolo. Alois zice să intrăm şi să ne aşezăm la masă. Eu, fără acordul gazdelor, nu mă grabesc să înaintez, mai ales că locul îmi este străin şi pustiu. După un timp, apar cam uimiţi şi cei doi meteorologi. Ne-au lămurit că văd rar oameni pe acolo pe sus şi, din acest motiv, nu au reacţionat la zgomotele noastre.

Imediat am fost primiţi în bucătaria simplă şi după jumătate de oră eram hrăniţi, am împărţit cu pisica pachetul nostru, iar eu mi-am schimbat tricoul care deşi era powerdry, îmi ţinea rece pe spate şi parcă mi se scurgea energia din mine din cauza senzaţiei neplăcute.

Pregătindu-ne de plecare, meteorologul ne spune să ne mai uităm înainte de a pleca la drum pe prognoza meteo, pe meteoblue dacă se poate… Aş fi vrut să-l întreb: la ce-ti foloseşte o prognoză atunci când ţi-e dor de munte?

La ora 14 am plecat de la staţia meteo convinşi fiind că nu a fost chiar cea mai potrivită zi pentru Penteleu. Dar acesta este muntele: trebuie înţeles aşa cum ne înţelege şi el pe noi şi ne primeşte de fiecare dată. Azi, noi am fost la momentul şi locul nepotrivit, dar nu mi-a părut rău pentru că am vrut pe munte şi am eram unde mi-am dorit.

Bucuroasă de tură, indiferent de rezultat

Am coborât repede şi spre tristeţea mea cu cât coboram cu atât ceaţa parcă nici nu ar fi fost. Sub 1400 m era din nou vizibilitate, cald, o vreme frumoasă de toamnă târzie. Nu am pierdut nici de data aceasta timpul, doar la o baracă am stat rămas cu doi căţeluşi simpatici împărţindu-le nişte pâine, pentru că erau singuri şi cam speriaţi.

Un cuţu simpatic şi mâncăcios

La 17.30 eram la maşină, ne spalăm bocancii în râu şi ne pregătim de plecare. Eram cam supărată pe Penteleu, pentru că nu s-a lăsat învins nici la a doua încercare, dar ştiam că-mi va trece. Nu pot să fiu supărată pe munte, ba, din contră, voi reveni până voi ajunge pe vârf.

Cantonul Cernatu, o ultimă imagine

La plecare, Penteleu, parcă pentru a-şi cere scuze, mi-a dăruit de peste culmile întunecate o lună mare, strălucitoare, care a trimis lumina ei blândă să ne lumineze drumul.

Lumină lină

Mă-ntristează munţii, povestind balade

Mă doare când luna cade în cascade

Am renunţat la a doua zi pe care urma să o petrec în ţara chihlimbarului de la Colţi. Eram destul de obosiţi, iar eu trebuia să mă pregătesc să plec la începutul săptămânii la Sinaia, în delegaţie. Şi cum de obicei aceste plecări sunt solicitante, cu multă activitate, aveam nevoie de o perioadă în care să-mi revin.

Şi poate nu mă credeţi, dar când am ajuns acasă şi am coborât din maşină am vrut să revăd luna aceea ireal de frumoasă din Penteleu, ca să ştiu că a fost adevărat totul. Am zărit o lună mică, stearsă şi fără magie care o dădeau culmile Penteleului.

Concluzia finală legată de Penteleu?

O porţie de munte, pentru că mi-e dor mereu de potecile lui, mişcare şi aer curat şi, nu în ultimul rând, sentimentul că trebuie să revin ca să termin ceea ce am început. Au mai rămas acei 100 m pe înălţime care mă vor chema acolo din nou. Şi să nu uit: cântecele lui Costică David, care mă vor însoţi şi altădată în drumurile mele.

Cine nu iubeşte muntele

Nu va şti niciodată ce e mai frumos

Nu va şti nicicând ce-i un vis împlinit

Şi toate-i vor părea străine şi fără rost.

(versuri: Constantin David. Pentru cei interesaţi, o căutare isteaţă pe net şi veţi asculta şi muzica acestor versuri)

A treia oară pentru prima dată sau În căutarea paranormalului*

De duminică seara mă tot foiesc încercând să găsesc un moment bun pentru a povesti ultima mea ieşire pe munte… Fiecare după-amiază este alocată cu stricteţe altor planuri şi, pur şi simplu, ideile mi se plimbă prin cap fără să le pot elibera în terapia binefăcătoare a scrisului.

În seara aceasta am decis că am aşteptat prea mult şi am avut senzaţia că dacă va mai trece timp totul se va decolora, se vor duce trăirile, amintirile vor rămâne ca frunzele toamna, superbe, dar moarte.

Piatra Singuratică… un loc promis şi tocmai de aceea de neatins.

Prima oară am ajuns în Hăşmaş fericită, plină de speranţă. Se şi vedea acest lucru: mi-am propus un traseu lung-lung şi am pornit după prânz cu mult optimism. Dar nu mă îndoiam că voi face tot ce am hotărât, pentru că aveam multă încredere în mine şi în soartă. În Poiana Albă ne-a prins seara şi ne-am întors fără să mă las învinsă: ştiam că voi reveni. Promisesem.

A doua oară nu mai eram eu când am ajuns în Poiana Albă. Deşi se apropia primăvara, în suflet era iarnă şi parcă tot ce era în jurul meu nu făcea decât să accentueze starea mea de tristeţe. Nu aveam cum să ajungem la Piatra Singuratică: nimic nu părea alături de mine. În Poiana Albă, cea făcută parcă să înghită vise, paşii s-au înfundat în zăpada apoasă, privirea s-a pierdut în ceaţa deasă şi lăptoasă şi mi-am luat rămas bun de la Piatra Singuratică din nou. Mă gândeam că ar fi foarte bine dacă nu voi mai calca niciodată pe aici.

Dar am revenit. A treia oară. Am revenit după ce liniştea s-a lăsat cu greu, după ce mi-am dat seama (încă o dată) că valoarea nu este mereu valoare, ci mai sunt şi falsuri, că atenţia noastră nu trebuie îndreptată cu generozitate spre orice sau oricine, pentru că e foarte posibil să-ţi pierzi timpul. Trebuie să elimini tot ceea ce nu are calitate şi să te concentrezi pe lucrurile simple şi adevărate.

Mda… Un cer senin, azuriu, o toamnă pudrată cu zăpadă fină, amestecată cu auriul frunzelor moarte. Un cer de vară, frunze de toamnă, fân îndoit şi îngheţat de promoroacă şi aer călduţ de primăvară. Un an, patru anotimpuri, într-o zi.

Am plecat sâmbătă pe la 7.30 de la pensiunea Cerbul, după ce Alois, Marius şi Sebi şi-au băut tacticoşi cafeaua, fiind veniţi de vineri seară.  Fiind încă destul de rece afară am grăbit ritmul pe lângă Pârâul Oii. Lăsăm casele în urmă şi urmăm BA. Mergem fără bucuria explorării unui loc nou. Mergem doar cu bucuria reîntâlnirii cu muntele, iar în acest caz cu un munte pe care trebuia să ni-l apropiem cu orice preţ. Ne oprim foarte puţin pentru a arunca priviri rapide în urmă, unde, pe măsură ce urcăm, se deschid alte culmi cât este zarea de mare.

 

Putin cam infrigurati de aerul rece de afara

Stratul subtire de zapada era singurul care ne aducea aminte ca iarna este aproape

Pana in Poiana Alba am mers pe urmele lui Mos Martin, el fiind cu treaba in spre sat, iar noi spre padure

O zi superbă se anunţa, iar poteca se duce cu rapiditate sub paşii noştri. Facem cam două ore din Lacu Roşu până în Poiana Albă. Cu satisfacţie trecem de străjerul noduros al poienii: trunchiul de copac care ne ghideaza prin imensitatea poienii. Indicatoarele lui sunt îndoite, cu vopseaua destul de ştearsă, dar atât de util în imensitatea locului ras ca în palmă, presărat doar cu o mulţime de stâni, acum pustii.

 

Dovada ca am ajuns pentru a treia oara in Poiana Alba )

Poiana Alba

La băncuţă, unde hotărâsem că facem pauză să mâncăm, găsim o surpriză plăcută: un refugiu nou, din lemn, mirosind frumos a brad. Am dat o roată noii căsuţe de vreme rea, apreciind lucrul bine făcut şi mai ales pentru o cauză atât de bună. Pentru că era mult loc pe geam am lăsat un pinguin mic să privească cum se perindă anotimpurile în Hăşmaş.

Ta-dam!!!!

Pinguinul cel mic lasat sa pazeasca refugiul si poiana

Nu ne venea să plecăm de acolo atât de frumoase erau priciurile albe de lemn, blatul din dreptul ferestrei şi îmbinările fără cuie ale căsuţei. Aşa cum ni se rupe sufletul când vedem adăposturi vandalizate, tot aşa ne saltă inima de bucurie când se mai pune umărul la ceva folositor pentru iubitorii de munte. Am izgonit cu rapiditate ipoteza că ar putea ajunge şi aici acei humanoizi retardaţi care distrug şi otrăvesc tot ceea ce ating. Poate frumoasa căsuţă va scapa de atingerea acestor fiinţe primitive.

Pauza nu a fost prea lungă pentru că de aici, din acest punct, începea tura pentru noi şi mai aveam mult de mers.

 

Tot de prin poiana, pentru ca tare lunga si mare a fost...

Petrecem Poiana Albă pe o potecă îngheţată. Zăpada străluceşte puternic sub soarele ce prinde teren din ce în ce mai mult. Am urmărit cum îşi schimbă structura acele de gheaţă pe parcusul traseului. Iniţial era o pudră fină, aşa cum ştim de obicei neaua, apoi covorul alb a fost compus din sfere mici, ca polistirenul, iar acum arăta ca nişte suprafeţe dreptunghiulare transparente şi dure, cu margini zimţate, aproape gheaţă. Pe firele de iarbă această zăpadă lipită şi străpunsă de razele soarelui crea efecte nebănuite. Poiana sclipea misterios şi scârţia sub paşii noştri, dar nu pentru multă vreme. De după culmi soarele ameninţa.

Cristale de gheaţă

Prima poza preferata

A doua fotografie preferata

Poteca ne tot duce, de data aceasta pe BR. Vorbim între noi despre faptul că iarna, când totul este acoperit de nea, nu pare deloc uşor să identifici traseul mai ales dacă nu ai mai călcat pe acolo. Dacă este ceaţă, faptul că ai mai fost chiar nu mai contează deloc, marcajele sunt cele mai multe pe pietre, iar poiana este atât de mare încât în whiteout traseul sigur nu se va putea contura.

 

Je...

...si Alois...

...si Sebi (aka Boltz)

Spre bucuria noastră vedem în dreapta crucea de pe Hăşmaşul Mare şi în stânga Piatra Singuratică. Stăm ca măgarul lui Buridan pe gânduri: dreapta sau stânga? Peisajul devine de vis: ziua frumoasă  ne permite să vedem la orizont platoul Bucegilor şi crestele zimţate ale Făgăraşului. Ne cam uimim, dar sigur am văzut ce am văzut.

De pe Hăşmaş se vede marea... de nori

Cu un zoom adecvat, am dat verdictul: Făgăraş

În vale o mare nori ne atrage privirile fără încetat. Se pare că trebuia să vin pe aici cu sufletul eliberat de fantasme, ca să am parte de aceste minuni.

Urcăm spre Hăşmaşul Mare şi peisajul se schimbă văzând cu ochii. Putem da roată cu ochii şi cuprindem toţi Carpaţii Orientali şi chiar mai mult decât atât. Nu ştim noi chiar toate vârfurile, mai ales pe cele din nordul ţării, dar, mai aproape, identificăm Piatra Vithoş care i-a dat fiori lui Claudiu, Ceahlăul cu Ocolaşul mare la bătaie, iar la restul doar ne-am dat cu părerea.

Spre nord

Un zoom şi spre Ceahlău

Eram toţi recunoscători că atât de multă frumuseţe se deschide în faţa noastră şi această bucurie se vedea pe chipurile noastre. Sigur că am făcut fotografii prin reprezentantul nostru Marius (eu am avut probleme cu acumulatorii) şi am ascultat liniştea de acolo de sus, fără să ne mai săturăm.

Pe drum am încercat să facem un brainstorming că să înţelegm de ce am revenit obsesiv în Hăşmaş pe acelaşi traseu Lacu Roşu – Piatra Singuratică. Ar fi fost un fleac să parcurgem din Bălan acest drum, fără să ne batem capul şi mai ales picioarele din Lacu Roşu spre Piatra Singuratică ca nişte discuri defecte.

În final, am găsit explicaţia, cel puţin în cazul meu. De vină este piticul responsabil de Piatra Singuratică, precum şi cel responsabil de Hăşmaşul Mare. Se pare că am nişte pitici care se numesc Penteleu, Rodnei, Retezat, Hăşmaş etc. Ei nu dispar de bunăvoie. Ei trebuie anihilaţi, ca să nu spun cuvinte mai dure (deşi merită), pentru că atât timp cât locuiesc în mintea mea, sfredelesc totul fără milă. Dar să revin: trebuie distruşi şi acesta este scopul drumurilor mele. Când dispare vreunul, nimic nu se îmbunătăţeşte, pentru că apare altul în locul lui, dacă nu chiar doi-trei.

Ei, şi când urcam spre Hăşmaşul Mare, piticul responsabil a început să devină din ce în ce mai agitat. Când m-am apropiat de vârf a început să scâncească, frământându-şi mânuţele. În mod straniu, nu-mi era milă de el, ba la poza de grup, de pe vârf, aveam un zâmbet larg şi sufletul uşor, dar piticul a suspinat uşor şi s-a evaporat. Din vorbă în vorbă, în locul lui a apărut piticul Cindrel. Rânjea fericit pentru că ştia că va avea încă destul de multe zile. Nu putea să-l contrazic, dar nu se ştie niciodată…

Ultimele clipe ale piticului din Hăşmaş

Coborând de pe Hăşmaşul Mare parcă zburam… Se vedea foarte frumos versatul stâncos şi abrupt cu tot felul de zone de belvedere. Un soare cald, un cer albastru, marea de nori jos în vale, lângă noi, iar până în zare frumuseţea Carpaţilor. Frumoşi pentru că putem să-i străbatem, ne lasă să îi cutreierăm potecile, să bem din apa limpede a izvoarelor şi să-i cântăm în serile cu stele despre pasiunea noastră. M-am umplut de absolut privind lumea de pe Hăşmaş în acea zi.

Cu paşi repezi pornim către Piatra Singuratică. Dinspre Hăşmaşul Mare părea la o aruncătură de băţ, dar drumeţii au realizat că mai au puţin de mers până acolo.

Am ajuns la poalele Pietrei Singuratice. Cabana de acolo se reconstruieşte şi se pare că meşterii care au realizat micul refugiu din Poiana Albă sunt aceeaşi care lucrează la noua cabană pentru că este exact acelaşi stil şi aceleaşi materiale folosite. Noua cabana va fi foarte frumoasă, asemănătoare cu cea veche şi nu vamai dura mult până va fi gata.

Ne-am lasat rucsacii prin pădure şi am început să urcăm panta către Piatra Singuratică, care de fapt sunt vreo patru pietre, într-un grup pe care îl putem numi mai corect „pietrele singuratice”.

Am urcat poteca plină de grohotiş mărunt ca boabele de mazăre privind stâncile care nu mă lămuream pe unde pot fi urcate. În curând am ajuns şi la zona stâncoasă unde am urcat cam până la jumătatea traseului. De acolo de unde eram eu începea o zonă de şufe proaspăt amplasate, cel puţin după aspect, păreau foarte noi şi bine ancorate în stâncă. Am rămas acolo decisă să-i las pe băieţi să se cocoaţe mai sus. Deja nu mă mai simţeam confortabil.

Şufele noi şi bine aplicate pe stâncă

Lumea, aşa cum se vede ea de pe Piatra Singuratică

Poate o să întrebaţi ce făcea în timpul astă piticul responsabil de Piatra Singuratică. Exact invers decât mine! Când am ajuns la poalele ei aproape intrase în stop cardiac. A avut un infarct, dar când m-am oprit din drumul meu către vârful Pietrei singuratice, a început să-şi revină puţin câte puţin. Eu eram verde la faţă din cauza stâncilor ascuţite şi abrupte, iar el devenea roz şi zâmbăreţ. Când am coborât de pe stâncă deja îl auzeam fredonând un cântecel vesel, din acelea piticeşti. Mi-era o ciudă pe el, dar a trebuit să recunosc că a fost un fel de remiză: eu am ajuns pe Piatră, iar el a rămas să ţopăie fericit în visele mele. Mi-a promis că-şi va lua în curând alt nume, ca să putem convieţui în continuare.

Odată targetul îndeplinit am început „lungul drum către casă”, care nu a fost lung deloc, pentru că acum aveam aripi la picioare.

În Poiana Albă am făcut din nou pauză de masă. Claudiu ne-a inclus şi pe noi la masa comună de la pensiune, dar până atunci mai era de aşteptat, aşa că ne-am aşezat direct pe iarbă şi am scos din rucsaci ultimele provizii.

Pe la 13.30 am plecat de la Piatra singuratică şi la 17 am fost înapoi la pensiunea Cerbul unde ne aştepta o trupă impresionantă prin număr şi diversitate. Cei mai frumoşi erau copii care au pus stăpânire pe toată pensiunea, plini de chef de joacă.

Toate până în trei! zice o vorbă. Aşa a fost şi la noi: a treia oară am reuşit

S-a încins o petrecere de groază unde adulţii au fost copii, iar copii au dat tonul distracţiei. Ce seară solicitantă pentru unii a fost! Mi-a plăcut să-i urmăresc cum trăiesc intens bucuria şi puteţi şi voi să vă convingeţi.

This slideshow requires JavaScript.

Cause I´m a gummy bear.
Oh I’m a movin’ groovin’ jammin’ singing gummy bear.

Am adormit repede şi adânc, imediat ce am ajuns în cameră. A fost o zi atât de frumoasă! Cea mai frumoasă zi petrecută în Hăşmaş!

A doua zi, duminică, razele soarelui ne-au însoţit prin Cheile Şugăului. Marius ne-a fost ghid şi dacă era după el ajungeam muraţi de atâta străbătut părâul de pe un mal pe altul. Nu am scăpat decât după ce i-am promis că vom reveni la vară când nu ne va mai fi teamă că ne îngheaţă picioarele şi că le vom face de la un capăt la altul.

Frumusete din Cheile Şugăului

Acum aţi înţeles cum e să faci o tură de trei ori şi ultima oară să fie ca şi cum ar fi fost pentru prima dată? Dacă nu aţi înţeles, înseamnă că eu şi cei trei băieţi am fost părtaşi la un fenomen paranormal pe munte.

Foto: Marius C.

*Povestea paranormalului pe munte nu este inventată cu totul, se bazează pe o serie de discuţii “ştiinţifice” pe această temă de pe forumul  www.carpati.org, site de munte serios şi la locul lui, dar cu useri glumeţi   Unii dintre ei, desigur!

A fost Hăşmaş, din nou

Am scris zeci de jurnale în care povesteam, cum mă pricepeam mai bine, pe unde am fost, ce am văzut, în care îndemnam uneori explicit, alteori deductibil, spre diverse destinaţii, totul cu multă dragoste şi recunoştinţă pentru că am petrecut clipe de neuitat, am simţit sentimente unele greu de descris şi alături de oameni pe care îi respect şi îi iubesc.

Iniţial, fiecare jurnal este ca o piatră neşlefuită, gândurile mele aleargă haotice, mintea este o maimuţă greu de stăpânit, dar, cu răbdare, le ordonez pe toate, le îmblânzesc. Ideile, le analizez una câte una, până o găsesc pe cea mai potrivită să exprime ce-mi propun. Apoi întorc totul pe fiecare faţetă, ca pe un diamant şi, atunci când găsesc strălucirea dorită, pot să trec la scris. Câteodată totul se leagă aproape instantaneu,  gândurile se înşiră cuminţi pe hârtie, unul după altul, de la sine şi jurnalul apare ca de la sine.

A fost Hăşmaş, din nou. Şi, din nou, Hăşmaşul, după tură, a rămas în mintea mea încâlcit ca un fuior de lână. Iar eu nu reuşesc să găsesc fusul potrivit să-l torc. Am început să scriu de câteva ori, dar frazele, una-două-trei, nu se legau şi, mai ales, nu străluceau. Frustrantă situaţie: doream să scriu despre Hăşmaş, trebuia să scriu despre Hăşmaş, merita, iar eu nu puteam, nu eram mulţumită, nu mergea.

De data aceasta, însă, ştiu că vă voi povesti din nou despre Hăşmaş, aşa cum nu-l ştiam, dar aşa cum îl doream. Am dat deoparte toate interferenţele, toate bruiajele şi a rămas doar ceea ce îmi este de folos.

Tura are şi o istorie, însă asta nu înseamnă că a fost ceva premeditat. Claudiu mi-a promis că va folosi Cheile Lapoşului pentru a-mi deschide porţile Hăşmaşului, încă din februarie. Nu a fost să fie şi apoi, pe negândite, şi-a adus aminte de ele şi a zis să fie Hăşmaş de 1 Mai. Se pare că anumite lucruri sunt făcute să se întâmple indiferent de ce credem noi. Aşa cum, dacă am fost pentru al doilea an consecutiv de 1 Mai cu HPM, atunci înseamnă că aşa a trebuit să fie.

Ne-am strâns un grup mare, nici acum nu am aflat cu precizie câţi am fost: din Iaşi, Bacău, Suceava, Piatra Neamţ, Brăila, desigur, şi cine mai ştie de pe unde. Şi un câine, mai exact „o” câine, Arrow, frumoasă, cuminte şi deşteaptă şi vă spune acest lucru o persoană care nu se omoară după astfel de animăluţe. Aaaa… şi să nu uit, şi o biclă cu tot cu stăpân, care a plecat grăbită să ne reîntâlnim pe seară, la locul de campare. Deci, multă lume şi pestriţă.

Am început urcuşul pieptiş pe o potecă ce mai mult se intuia, decât se vedea. Ştiam că, la un moment dat, trebuia să o părăsim şi să intrăm în Chei. Numai că nu mai nimeream „momentul”, şi, din şirul cel disciplinat urcător, în final, a ieşit un soi de freeride, fiecare pe unde îl ducea intuiţia.

Cum orice bălăureală e plăcută, dar are un final, am intrat şi în Cheile Lapoşului, străjuite de pereţi înalţi de stâncă, cu apă cristalină şi rece ca gheaţa, cu mici cascade sau oglinzi lucioase şi netulburate. Piatra Altarului priveşte impasibilă ţopăiturile noastre din piatră în piatră.

Foto: Costel A.

Foto: Ramiro

Foto: Alois C.

Foto: Ramiro M.

Piatra Altarului, foto: Alois C.

Foto: Claudiu B.

Cheile se termină prea repede, continuăm să mergem pe lângă firul apei, regăsim marcajul, trecem pe lângă vârful Bardoş şi ajungem la o punte şubredă rău. Pândim şi chibiţăm să vedem sub cine se rupe. Câştigă puntea, fiindcă rezistă.

Foto: Ramiro M.

Foto: Ramiro M.

Cred că intrăm în cătunul Ciurcani. Mergem pe forestier şi aşa vom rămâne până la finalul călătoriei. Orientarea este destul de relativă, deşi avem hartă şi GPS. Ne bazăm, din câte am văzut, pe deducţii şi intuiţie. Nu-i bai, chiar îmi place. Ne-am răsfirat mult, după cum a poftit fiecare.

Foto: Petrica B.

Foto: Claudiu B.

În dreapta şi stânga multe culmi hâde cu trunchiuri de copaci taiate de drujbă. Nu ne dăm seama dacă copacii  au fost defrişaţi fără milă sau au fost tăiaţi pentru că erau bolnavi, însă, peisajul suferă mult din cauza aceasta.

Mergem înainte şi timpul trece cu repeziciune. Unii merg concentraţi la drum, alţii spovorăiesc, bucuroşi de reîntâlnire pe munte, unii fotografiază, contribuind dinamic la crearea cronicii de tură, dar toţi ne bucurăm de munte şi de drumeţie.

E cald, ne oprim des, mai ales în ultima parte a drumului, pentru că oboseala se adună încet-încet şi, iată că ajungem în Şaua Vitovoş. În faţă ne face cu ochiul punctul terminus al turei noastre: Piatra Vitovoş/Vithoş/Vit-Havas, cum i se tot spune pe aici.

Foto: Claudiu B.

Rămânem obosiţi şi indecişi pe loc: să mergem chiar sub pereţii Pietrei şi să campăm acolo sau să fim practici şi să nu lăsăm locul pe care tocmai l-am ocupat şi care parcă ne aştepta de-o veşnicie cu apă proaspătă de izvor, cu multe lemne uscate de foc şi o poiană cu iarbă lină numai bună de pus corturile pe ea.

Foto: Claudiu B.

Echipa s-a completat cu Tonka, venit cu bicla dinspre Lacu Roşu, şi cu Mihai C., Laura şi Adi aflaţi în plin tur de forţă prin Ceahlău şi Hăşmaş.

Începem să punem corturile şi să facem ceva pregătiri pentru masa de seară. În acea seară singurul eveniment care a întrerupt armonia ce plutea în aer a fost explozia buteliei mele de gaz. Totul s-a întâmplat foarte simplu şi firesc, mai ales dacă nu înfiletezi butelia foarte bine la arzător. Au fost câteva momente de panică şi suspans, până s-a produs deznodământul, gazul explodând şi distrugând arzătorul şi, implicit, intenţia mea de a mânca o supă. Dar, tot răul spre bine, nu au fost urmări neplăcute şi, datorită neglijenţei mele, acum sunt mândra posesoare a unui arzător Primus Gravity MF. Sper să nu-l bubui şi pe ăsta.

Locul acela mi-a dat o senzaţie de confort, de linişte, de relaxare, de protecţie. Eram atât de mulţumită de micul spaţiu generator de calm şi serenitate, încât Piatra Vithoş nu m-a mai atras cu nimic. Ba chiar faptul că o admiram de la distanţă mi se părea mai interesant decât drumul până acolo. E la fel ca şi cu unii oameni. Evitând să-i cunoşti, eviţi dezamăgirile.

Foto: Ramiro M.

Nu de aceeaşi părere au fost şi alţii, care au pornit mintenaş spre Vithoş să-i spulbere misterul. Când au ajuns cred că i-au spulberat şi praful de pe stânci cu strigătele de bucurie. Fiecare a primit ceea ce merita: Piatra Vithoş, strigătele de victorie, iar pajiştea cu corturi, pace şi un apus mioritic.

Foto: Claudiu B.

Cei rămaşi la corturi au strâns lemnele de foc, au făcut vatra, ba chiar au aşezat în semicerc butucii pregătiţi să-şi aştepte oaspeţii.

Foto: Kya C.

Tovarăşii mei au încins atmosfera cu glume şi cântece. Focul şi sticlele, din ce în ce mai goale, încălzesc, privirile sunt din ce în ce mai jucăuşe şi vocile mai puternice.

Foto: Kya C.

Dacă în jurul meu era veselie, mă simţeam şi eu bine, însă, seara, la foc, mereu mi se face dor de sacul meu de dormit, de cortul meu şi, pe nesimţite, mă ascund acolo, lăsându-mă pradă viselor.

Foto: Ramiro M.

Prin somn, aud vocile îngânând cântecele prieteniei şi mă întreb „te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?” Nu mai apuc să-mi răspund pentru că adorm din nou şi totul este bine.

Dimineaţa vine întotdeauna ca o speranţă pentru mine. Fiecare dimineaţă este o bucurie şi, când sunt la munte, e un dar divin. Ies prima din cort, restul sunt încă prizonierii lui Morfeu. Mă duc la izvor, mă spăl cu apă rece, când mă întorc încep să mai văd şi alţi matinali, destul de puţini ce-i drept. Profit de acest moment al zilei şi fac o mică plimbare ca să mă bucur cât mai mult de ceea ce mă înconjoară. Îmi place să fiu atentă la fiecare gândăcel care se urcă pe o frunză, la fiecare foşnet de aripi sau la vântul care murmură uşor printre brazi. Mai pleacă o echipă spre Vithoş. Nu ştiu de ce, nu mă atrage. Vreau să stau întinsă pe izopren, să-mi pun căştile, să privesc zările şi să uit de mine. Aşa am şi făcut.

Foto: Ramiro M.

Momentele de reverie, pentru care fiecare efort pe care îl fac pe munte este bine meritat, trec şi iată-mă din nou gata de drum cu rucsacul în spate. Sunt în formă bună, odihnită şi drumul fuge sub tălpile mele. Îmi place ritmul acesta alert şi sentimentul că, deşi aparţin unui grup, de fapt, sunt doar eu şi gândurile mele.

Foto: Claudiu B.

La întoarcere alegem alt traseu, pe sus, pe “creastă”. Culmi neîmpădurite, sub soarele care ne bate nemilos şi o potecă printre tranşeele ultimului război. Privesc uimită spre dramele ce doar le banuiesc că s-au întâmplat pe aici şi, din când în când, admir genţienele înflorite în pâlcuri. Aşa şi trebuie să rămână: flori în tranşee şi iarbă peste sângele vărsat.

Foto: Claudiu B.

Traversăm astfel Lapoşul şi Ciurgăul. Tropăi cu spor şi faptul că îmi place ceea ce văd îmi dă şi mai multă energie. Începe să se facă simţită prezenţa omului şi pentru mine asta nu este o veste prea bună: înseamnă sfârşitul evadării.

Foto: Claudiu B.

Foto: Claudiu B.

Turme de oi şi capre, câini nervoşi şi doi copilandri răsfiraţi printre animale. Liniştea mea interioară se spulberă la vederea dihăniilor zburlite. M-aş uita după mieluţii ţopăitori, dar stau şi cu ochii pe hămăitorii, care, într-un final, înţeleg că nu avem nimic de împărţit unii cu alţii.

Foto: Claudiu B.

Iată cum povesteşte Claudiu despre întâlnirea cu urmaşele Mioriţei şi ciobăneii lor:

“Copil bun la suflet, o potolit câinii  pentru toţi oaspeţii săi şi mi-o făcut pe plac de o luat mieluţul în braţe ca să iasă bine la poză.

- De unde veniţi?

- Tocmai de la Piatra Vithoş.

O stat mult şi s-o uitat la mine şi o îndrăznit:

- Da’ beţele astea la ce folosesc?

- La urcat şi la coborat. Îţi plac?

- Da, sunt frumoase. Ştiţi cumva cât e ceasul că trebuie să ajung la unu’ la stână că tre’ să mulgă oile şi caprele.

Era unu fără un sfert. El şi cu un băietan duceau oile astea pe culmile Ciurgăului Lapoşului, pe plaiurile Cupaşului, încet încet spre Piatra Vithoş. (Să îţi dea Dumnezeu sănătate, putere de muncă şi aceeaşi privire inocentă, nealterată încă de mirajul oraşului). El mă privea cu ochii lui albaştri, cu gândul că odată va ajunge în Iaşi, eu îndrăzneam să-l privesc gândindu-mă că odată voi rămâne acolo pentru mai mult timp.”

Foto: Ramiro M.

Toţi visăm, Claudiu, să simţim veşnicia din acele locuri pentru mai mult timp sau, măcar, mai des…

Foto: Claudiu B.

O ultimă pauză pe munte înainte de coborâre ne aduce zâmbetul pe buze şi amintirile de cu seară parcă au şi mai mult farmec. Feţele şi braţele sunt deja arse de soare, dar am dat de umbră, de pădure, deşi poteca largă nu prea ne fereşte.

Foto: Claudiu B.

Parcă simt rucsacul puţin mai greu, dar oboseala este dulce şi drumul, aşa cum am spus, mi-a făcut o mare plăcere, astfel că atunci, când ajungem tot în Cheile Bicazului, aş fi în stare să plec din nou la drum. Aşteptăm ca şoferii să aducă maşinile şi ne pregătim, în sfârşit, pentru o poză cât mai completă a grupului. Avem privirile mulţumite pentru că am făcut ce ne-am propus, dar şi un pic de tristeţe pentru că se mai termină un vis.

Foto: Petrica B.

Cercul s-a închis: a fost Hăşmaş, din nou. De data aceasta am reuşit să liniştesc “zgomotul minţii” şi să aleg  din noianul de gânduri ce-i al Hăşmaşului. De data asta, ale Hăşmaşului au fost soarele de vară la început de mai, poteca dulce şi şerpuitoare fără de sfârşit, focul ce încălzeşte inimile şi “pe-un picior de rai, pe-o gură de rai” la Piatra Vithoş.

Foto: Costel A.

Multumesc tuturor celor de la care am folosit fotografii (Claudiu, Petrica, Ramiro, Costel Asandei), pentru ca datorita lor, jurnalul dovedeste ca este reflectarea realitatii si nu a imaginatiei mele.

Cernei-Mehedinţi: nici crovuri, nici chei, doar poteci şi fâneţe

M-a uimit  Radu postând atât de rapid impresiile sale din Cernei-Mehedinţi. Cât de eficienţi sunt unii, mi-am zis plină de năduf. Eu abia îmi ordonam în minte, ca pe masa de montaj, filmul evenimentelor, care a fost cam aşa…

Vineri, 2 aprilie

Pornim spre vest pe la 5 dimineaţa. Avem un drum lung în faţă, care trece prin Bucureşti, de unde le luăm pe Muha si mama ei. Apoi pe lângă noi se perindă Piteşti, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Băile Herculane. Trebuie să ajungem undeva spre Baia de Aramă la motelul Dumbrava. Acolo cică ar fi un punct de regrupare cu restul pinguinilor care, datorită distanţei de parcurs puţin mai mici, au pornit deja la cercetarea împrejurimilor.

Am trecut prin Băile Herculane nu în goana calului, ci în goana maşinii, dar tot am avut timp să observ splendoarea pierdută a acestei staţiuni. Nu exagerez deloc când vă spun că am văzut clădiri la fel de frumoase ca în Karlovy Vary, numai că la noi erau într-o paragină care iţi rupea inima. Ce naţie mai suntem şi noi, dacă putem lăsa de izbelişte atâta muncă şi artă cât s-a acumulat în acele construcţii?

Am ajuns la motelul Dumbrava. Acolo, nici pinguini, nici maşini, nici măcar semnal la telefoane ca să putem da de ei. Nu avem încotro şi facem drumul întors în detectarea unei reţele telefonice. Nu prea găsim reţeaua, dar găsim maşinile parcate ceva mai jos de Dumbrava. Bun şi aşa!

Vin şi pinguinii care au fost la nu ştiu ce cascadă prin zonă (amanunte aici). Era bine, de la început, dacă vă recomandam să faceţi o compilaţie între jurnalul meu şi cel al lui Radu. Sigur astfel veţi avea o viziunea completă combinând impresiile unui pinguin de munte activ şi a unuia, tot de munte, dar muuult mai relaxat. În fond, este normal, se apropie Paştele… Nu trebuie să fim mai liniştiţi, mai împăcaţi etc?

Mike se uită dezamăgită la noi toţi. În seara aceea trebuia să fim la Dobraia şi să punem corturile acolo. Însă a priceput rapid că nu e cazul să insiste. Prin urmare, am plecat din nou către motelul Dumbrava, am trecut Cerna şi ne-am amplasat pe malul apei, într-o poieniţă în care era afişat clar că nu trebuie să intrăm. Nu aveam cui să-i cerem voie, de sus, a început să picure uşor, ne era foame şi obosisem după 12 ore de drum.

Trecem Cerna

Am pus corturile şi a venit proprietarul. Nervos. Rău de tot. Dar complet aiurea, pentru că nu aveam de gând să clintim niciun fir de iarbă din preţioasa lui poiana.

Mica tabara pinguineasca

Într-un final, s-a potolit, iar o parte dintre noi a plecat spre Cheile Taşnei. Urcuşul destul de serios ne-a înviorat rapid.

Pe cruce albastra

Am ajuns la punctul de belvedere însemnat cu o cruce şi, de acolo, am privit în jos Cheile Taşnei.

La belvedere

Unii s-au lămurit ce-i cu ele şi s-au întors să nu-i prindă noaptea, alţii au înţeles mai greu şi au vrut musai să coboare să se convingă cum este pe acolo Eu m-am întors şi mi-a părut bine că am ajuns la focul de tabără pe care, ce-i rămaşi la corturi, l-au pornit. Însă, nu am stat mult la foc pentru că eram tare obosită, se lăsase frig şi gândul că pot să mă cuibăresc în sac mă atrăgea ca un magnet. Am ales bine şi, în curând, am adormit auzindu-i pe ceilalţi cum spovorăiesc în jurul focului. Vremea parcă a ştiut că îmi doream o ploaie pe care s-o aud cum răpăie pe tenta cortului. Şi a plouat cu nădejde cât să mă trezesc din somn, să mă foiesc şi mai bine în sac şi să adorm la loc.

Sâmbătă, 3 aprilie

Dimineaţa a venit cu lumina aceea specifică şi optimistă, pe care o ador, dar şi cu un rucsac ca lumea în spatele meu.  Acum ar fi momentul în care să vă dau nişte date mai serioase, adică pe ce traseu, cum, în ce fel am pornit. Nici pomeneală! Mike şi Em, dotat cu GPS, s-au sfătuit ei, ce s-au sfătuit, până au decis: „Pe aici!” Şi pe acolo am luat-o toţi fără să mai stăm pe gânduri.

Nu a trebuit să mergem prea mult ca să ne dăm seama ce locuri frumoase ne înconjurau. Case răsfirate, câte una pe un deal, fâneţe şi pădure tânără şi deasă de fag cât vezi cu ochii. Ne imaginam acele peisaje vara, dar mai ales toamna când natura face risipă de culori şi de miresme.

Primavara in muntii Cernei

Pe Arjana ninsese în noaptea ce trecuse. Vârful strălucea mândru sub soarele decis să-i topească mantia albă.

Arjana stralucind in soare

Uite aşa, cu privirele roată în jurul nostru, am ajuns în cătunul Dobraia.

Rascolind frunzele de anul trecut arse de gerul iernii

Când am ieşit din pădure, o turlă micuţă ne-a semnalat că am ajuns la capătul drumului: bisericuţa din Dobraia.

Aici va fi tabara noastra!

Trebuie să ajungeţi acolo ca să înţelegeţi ce locuri binecuvântate sunt. Bisericuţa este pe o coastă de deal şi, de jur împrejur, munţii care închideau orizontul într-un mod sublim.

Fara cuvinte...

Printre pantele domoale se zărea câte o căsuţă de piatră care spunea de veşnicia cu care locuitorii s-au obişnuit ca şi cum ar fi fost  de când lumea şi pământul pe acolo.

Un picior de plai, o gura de rai

Viaţa pe aici îşi duce rostul ca acum multe zeci de ani, parcă ne-am întos în timp. Oamenii abia au văzut curent electric de maxim 5 ani şi asta pentru că şi-au luat generatoare care se pornesc datorită căderilor de apă bine captate peste tot.

O privire panoramica

Când o parte dintre noi au hotărât să plece pe Arjana, am decis că voi fi la fel de câştigată dacă voi rămâne în acel decor parcă desprins dintr-o poveste de demult. Am tras concluzia că în acel loc merită să vii numai ca să stai la umbra unui copac, să priveşti cerul, să asculţi cum din când în când mai trece vreo căruţă, iar micul clopot fără funie te va apăra de tot ceea ce este rău pe acest pământ.

Pozitie de voie

Nu am decis rău, pentru că ai noştri s-au întors după o tură destul de tare, din câte am înţeles, pe o creastă nervoasă şi înzăpezită cum nu prea se aşteptau să fie. Nu asta îmi doream, ci liniştea din acel cătun uitat de lume şi de vreme.

Daca doar taci si privesti poti auzi gandurile tovarasului

Seara de Înviere ne-a adunat sub un tei bătrân, în jurul unui foc. Cine mai ştie câte am spus noi atunci? Poate doar Jim Bean. Şi am stat cum se stătea în vremuri ancestrale, aşteptând să fiarbă apa într-un tuci, cioplind ţepuşe de chinuit slana prin autodafé şi privind puzderia de stele care cădeau peste noi dacă te holbai prea tare la ele. Cu mâinile îngheţate am împărţit mâncarea şi băutura frăţeşte şi cred că am fost fericiţi.

Pastele abia asteptau sa intre in jacuzzi

Em' se pregatea sa tortureze slana

Nu am avut slujbă la 12 noaptea, preotul fiind unul aşa cum rar mai vezi, alergând între trei sate să nu lase creştinii fără lumina Învierii. În acest an, Dobraiei îi venea rândul abia dimineaţă, când preotul reuşea să ajungă de la Bogâltin, la Dobraia şi apoi la Ineleţ. Nici anul trecut, în Cheile Nerei, în alt cătun uitat de lume, nu a fost slujba chiar la 12 noaptea, dintr-un motiv similar.

Nu aş fi dat frigul din acea noapte şi lumina flăcărilor jucându-se pe chipurile vesele pentru nimic în lume. Pastele fierte din ceaun şi ceapa verde călătoreau din mână în mână şi nu cred că era vreun ospăţ de Paşte mai bun decât ceea ce am mâncat atunci.

Slana fripta cu paine si ceapa

Duminică, 4 aprilie

Hristos a înviat!

Slujba m-a prins în cort, la doi paşi de bisericuţă, dar muntele, stelele şi focul ne purificaseră deja sufletele. Ne-am strâns corturile, am lasat curăţenie peste tot şi am pornit către Cheile Prisăcinei.

Din nou scolari, la Dobraia

Bine spus către, pentru că, la un moment dat, le-am pierdut cu tot GPS-ul nostru în hăţişul de poteci care parcă veneau din toate părţile şi plecau în toate părţile. Pe drum ne-am întâlnit şi cu vrednicul preot din Bogâltin. Mergea voiniceşte către următoarea localitate, Ineleţ, cu un windstopper pe el şi pantaloni de trekking. Dar în negru. Amabil, ne-a explicat că, în avântul nostru, am lăsat Cheile Prisăcinei mult în spate şi ne îndreptam pe traseul de semimaraton către Ineleţ.  De întors nu aveam cum să ne mai întoarcem, nu aveam nicio garanţie că nimerim pe unde să intrăm în Chei, nu era chiar aşa simplu dacă nu ştiai zona.

Undeva rataciti in potecile Cernei

Atunci am pornit-o pe o potecă, care ni s-a spus că duce la soşea, ceea ce ni s-a părut cea mai abordabilă variantă. Deşi am ratat Cheile, am câştigat o plimbare frumoasă printre căpiţe de fân, flori de primăvară şi soare de vară.

La maşini am ajuns după încă 4 km de şosea. Asta a însemnat că nici crovuri nu vor mai fi pentru ziua aceea. Cel mult pentru Radu, care, hotărât să se ţină de plan, a pornit singur la drum spre crovuri.

Nu stiu cum apar betoanele astea, exact cand esti mai obosit!

Andrei şi Claudia au o idee: să pornim către părinţii Claudiei, la Motru. Cum nimeni nu dorea să ajungă aşa repede acasă, am urcat rapid în maşini şi, în scurt timp, am avut ocazia să vedem cum sunt oamenii de prin părţile acelea, care tot olteni îşi zic. Cred că contează mult locul în care creşti sau măcar pe unde mai mergi atunci când te mai trimit părinţii când eşti prin vacanţe. Dacă te naşti şi creşti pe dealurile acelea atât de frumoase, dar unde se vede că viaţa e grea pentru locuitori, cred vei ştii să găseşti calea bună de urmat. Poate odată voi vorbi şi de locurile copilăriei mele, care nu au fost neaparat în Brăila, dar care m-au influenţat atât de mult şi pe care le voi purta în suflet până la moarte.

Cum am ieşit din munte am început să am şi un fel de semnal la telefoane. Cu intermitenţe, din păcate, motiv pentru care am citit mesajele de Paşte primite, şi mulţumesc celor care s-au gândit la mine, dar de răspuns nu prea am mai avut cum.

Cum a fost la Motru? Păi, cum să zic… Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna unii cu alţii. Şi, după obiceiul românesc au pus o masă mare, pentru noi cei care petrecuserăm Paştele ca nişte fugari în creierii munţilor.

Niste ardei bulgaresti la o racitura olteneasca

Dar se vede că nu am făcut nimic rău de vreme ce, apoi, am fost răsplătiţi cu atâta ospitalitate.

Viata e frumoasa, mai ales de Paste si mai ales cu pinguinii

Am băut din vinul de „ananas”, soiul ăsta de strugure de care am auzit doar de la olteni, cu un gust care tare ne-a mai plăcut.

Cu "ananasul" in... nas

După miezul nopţii discuţiile erau în toi, deşi nu-ţi puteai imagina ce au de vorbit aceşti oameni care nu s-au văzut niciodată până atunci şi, cu mare greutate, am plecat la culcare.

Alaturi de Bobita, cainele-pisica

Luni, 5 aprilie

Iar îmbarcarea în maşini. De data asta, drumurile pinguinilor au luat direcţii diferite. Brăilenii au pornit către Târgu Jiu, Mike şi Radu către Slatina, iar restul către Bucureşti, în principiu. După zilele trecute când vremea a ţinut cu noi, acum tot cerul era înnorat şi burniţa. În Târgu Jiu am privit moştenirea lăsată de Brâncuşi, într-un oraş curat, cu parcuri îngrijite: Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana infinită… Te uiţi, le închizi în suflet şi pleci mai departe.

Poarta sarutului

Masa tacerii

Coloana infinita

Mai departe pentru noi a însemnat Alba-Iulia, pe care o văzusem când eram copil, cu părinţii mei, în drumurile prin ţară, şi pe care îmi doream să o revăd cu ochi de adult.

Alba-Iulia a însemnat unul dintre marile câştiguri ale acestei călătorii. Cred că ar fi trebuit să-i dedic un articol special numai ei. Acolo m-am simţit iar mândră că sunt româncă, lucru care, trebuie să-l recunosc că se întâmplă din ce în ce mai rar.

Cetatea cu cele trei fortificaţii: castru roman, cetatea medievală şi cea de tip Vauban, este impresionantă. Din fericire, se fac peste tot lucrări de restaurare şi apar ziduri, porţi maiestuoase, vestigii preţioase.

Una dintre portile cetatii, recent restaurata

Ca orice poarta care se respecta are si paznici

Ziduri din cetatea fortificata

Catedrala ortodoxă este alături de cea catolică şi nu ştii la care dintre ele să te uiţi mai întâi, pentru că sunt niste construcţii deosebite.

Intrarea principala in cetate

Catedrala ortodoxa

Biserica romano-catolica

Ploua infernal...

Toată zona cetăţii e plină de istorie: împletiri de naţii şi evenimente sunt relevate la tot pasul, dar, de departe, cel mai important punct rămâne Marea Unire de la 1918. Simţi în tot ce e pe acolo că spiritul ce a animat acele timpuri nu a trecut şi e încă viu.

Bisericuta inchinata memoriei lui Mihai Viteazul

Deşi a plouat mărunt cât am mers noi prin cetate (şi am mers, nu glumă) nu am simţit nici umezeala şi nici trecerea timpului. Am plecat spre Sibiu cu părere de rău că nu am avut mai mult timp pentru tot ceea ce era de văzut pe acolo.

Am găsit cu greu cazare în Sibiu la un preţ rezonabil. Într-un final, am găsit o pensiune pe care am acceptat-o din lipsă de ceva mai convenabil. Dar măcar a fost cald şi răceala care m-a chinuit toată ziua s-a mai liniştit puţin.

Marţi, 6 aprilie

Corpul încă mă durea de la răceală, nasul îmi curgea şi parcă nu mai scăpam de frigul din oase. Cu toate acestea aşteptam plină de nerăbdare să fiu ghid, pentru că în afară de mine, restul nu mai fuseseră în Sibiu. Îmi place Sibiul şi zona lui istorică am bătut-o la pas de fiecare dată cu bucurie, descoperind mereu alte şi alte lucruri. Aşa am făcut şi acum: Piaţa Mare, Turnul Sfatului, Piaţa Mică, Strada Aurarilor, Argintarilor, Pasajul Scărilor, Turnul Cojocarilor, Biserica evanghelică, Catedrala Mitropoliei, Podul Minciunilor şi nu-i tot. Nu am simţit cum trece timpul şi nici ploaia care cădea deasă şi cu putere peste noi.

De la Sibiu

Sibiul la pas prin ploaie

Pasajul scarilor

Biserica evanghelica

Catedrala ortodoxa

Am ajuns pe seară acasă şi singurul lucru bun a fost că am lăsat ploaia în spate. Însă, purtam în suflet lumina blândă a Paştelui din munţii Cernei.

foto: Kya, Gabi, Vio, Claudia

Visul închis

Focul vânăt e gonit de vânt,
Zările-au uitat să mă mai doară…

Moldova acoperită de vălul întunericului, sub mantia de zăpadă îngheţată, ascunde un vis. Un vis promis, o patimă uitată pe un raft, o ruptură în timp. Cochilia strâmtă şi protectoare a maşinii îmi zice că sunt în siguranţă, deşi afară roiesc, pe câmpuri, demonii slavi ai lui Gogol.

Cât de departe poţi merge pentru un munte? Sute de kilometri gonind, parcă fără ţintă, animat numai de dorinţa de a-l vedea chiar şi pentru câteva ore.

Pleci pe lapoviţă şi polei ca să-i vezi poienile îngheţate. Te dor ochii de întunericul şoselei numai ca să-i întâlneşti culmile rotite în ceaţă şi să tresari atunci când întrezăreşti marcajele abia conturate pe stânci.

Dimineaţa a început să curgă la vale, de pe Suhardul mic, chiar în palma mea. Întind mâna în zare şi suflu uşor:  pentru tine, Hăghimaşule!

Câinele alb şi câinele negru au înţeles demult ce se întâmplă în sufletul meu şi se ţin, nedezlipiţi, de mine. Când se bat şi se muşcă, în joacă, sunt Yang şi Yin, binele şi răul, ziua şi noaptea, apa şi focul, cer şi pământ,  într-o încleştare fără sfârşit. Îi ştiu dintotdeauna, dar acum au prins fiinţă, ca să mă pună pe gânduri.

Căluţul mirositor târăşte agale sania din care jelesc trunchiurile fără crengi. Sătenii se uită cu ochi curioşi după noi. Ce căutăm în direcţia în care nu merge nimeni iarna?

Nu sunt urme, nu sunt speranţe, nu este decât pasul şovăielnic prin omătul intact şi alunecos.

Cel alb şi cel negru fac salturi inutile şi zăpada le ajunge până la gât. Nu scot un sunet, ci doar râd amândoi câineşte, cu coada. Mă înveseleşte privirea lor şi veşnica dispută pentru câştigarea bunavoinţei mele.

Brazii dispar şi albul zgârie retina. Mult alb înainte şi în jos, sub picioarele mele. Un alb verzui ca spinarea unei şopârle uriaşe decolorate.

E Poiana Albă şi, aici, Hăşmaşul trebuia să-mi lase un sms pe un trunchi de copac. Anul trecut l-am căutat în zadar, dar anul acesta m-am săturat să aştept. Traversez cu greu de-a lungul şopârlei şi, cu respiraţia întretăiată, văd copacul ce şi-a schimbat profesia. Acum este ghid. Apare prea târziu, nu poate să-mi arate ce am de făcut în viaţă, unde am greşit, nu poate să-mi arate decât poteca spre Hăşmaşul Mare.

Aşa se încheie povestea. Fără explicaţii, fără linişte, fără să simt vârful Hăşmaşului cum mă saltă către ceruri. E atât de sec şi epuizant, încât mă gândesc la un vin roşu. Într-un pahar cu picior, într-o cadă cu apă fierbinte şi lumânări parfumate.

O ultimă privire aruncă o lucire tristă către ceaţa care rămâne în urmă. Pâcla mă aleargă şi mă transformă într-o umbră cu picioare reci şi sufletul de gheaţă. Cel alb şi cel negru şi-au pierdut şi ei răbdarea şi se atacă fără să mă lămuresc dacă asta îi uneşte sau îi dezbină.

În vale mă străduiesc să zâmbesc din nou şi să-mi caut salvarea. Inutil. Pot fi păcăliţi îngerii?

Visul s-a închis, din nou. Dincolo de Chei nu mai trecem decât noi şi Bicazul. Pereţii uriaşi păstrează în spatele lor o poveste. Doar a mea.