Bulgaria, din nou, dar altfel: Srebarna, 18-19 mai 2011

În general sunt o persoană ordonată, însă acum năravul de rac îşi spune cuvântul şi voi povesti în ordine inversă turele. Cronologic, tura din Bulgaria a fost înainte de cea din Măcin, însă vi le voi aduce la cunoştinţă fix pe dos.

Nu prea mai ştiu bine cum ne-am hotărât să mergem la bulgari. Ţin minte că Vio ne-a încântat cu o tură printr-o zonă de Dunăre, smârcuri, nuferi, păsări de apă de toate naţiile şi multă verdeaţă. Am promis că la prima ocazie ne vor fi ghizi ea şi cu Octavian prin acele locuri.

Şi astfel s-au întrunit condiţiile ca eu, Cerasela, Gabi, Andrei, Vali, Muha, Viorica şi Octavian să rămânem echipa decisă să ajungă şi în această parte de lume.

Sâmbătă dimineaţa am plecat către Călăraşi. În mod normal drumul nu trebuia să ne ridice niciun fel de probleme. Dacă stau să mă gândesc nici nu ne-a ridicat drumul probleme, ci maşina, care destul de repede, a rămas doar în două viteze: 2 şi 4, restul devenind inutile complet.

Faptul că oraşul Călăraşi este amplasat oarecum aproape de Brăila a redus considerabil stresul călătoriei şi, în final, am ajuns cu bine la reşedinţa celor doi pinguini călărăşeni. În jur de ora 11, după ce au ajuns şi bucureştenii, ne-am urnit către trecerea cu bacul pe malul celălalt al Dunării.

Am mai făcut un ocol prin oraş pe la BCR unde am schimbat nişte bani, nişte poze amintire de la suvenire şi la drum!

Pe măsură ce părăseam agitaţia oraşului începeam să mă simt din ce în ce mai bine. Ştiu că nu sună prea încurajator pentru mine, însă aglomerările mă stresează din ce în ce mai mult. Cu cât sunt mai puţini oameni, cu atât mă simt mai în largul meu. Prin urmare, pe şosea pedalam fără grijă şi nici nu ştiu când am ajuns la trecerea pentru bac.

Peisajul este extrem de asemănător cu cel din oraşul meu: maluri nisipoase, soare necruţător de deasupra noastră şi apa mare şi nesfârşită a Dunării.

După trecere am făcut pauză în prima terasă: bere, sandvişuri şi o pană cât toată zilele în roata lui Octavian. A crăpat camera cam 40 de cm, nu se mai putea face nimic cu ea.

Am ajuns la vamă imediat, am trecut de vamă imediat şi iar pedale. Drumul mi-a plăcut foarte mult. De ce? Păi, am mers până la Silistra pe un drum asfaltat, dar lăturalnic, unde am simţit vara din plin: marginile drumului încărcate de buruieni şi maci crescuţi într-o sălbăticie absolută, asfaltul fierbinte pe care îl înghiţeam sub roţile bicicletelor, miros de vară şi să mai amintim din nou de soarele ce ne însoţea peste tot.

Eu am fost fericita câştigătoare a unui loc la şcoala de vară a lui Vali. Probabil că a observat destule lucruri în neregulă cu modul meu de pedala şi, mai din plictiseală (drumul era lung, totuşi), mai din camaraderie, mi-a explicat ce ar trebui să ştiu ca să mă descurc mai bine atunci când merg cu bicla. Unele sfaturi au putut fi aplicate pe loc şi mi-au prins tare bine, la altele meditez şi aştept să fiu mai pricepută ca să le urmez.

Şi uite aşa mai cu pauză, mai cu un sfat prietenesc, am trecut şi de Silistra, Aydemir şi am ajuns la Srebarna. Vio şi Octavian cunoscând locurile ne-a dus direct către o mică terasă unde am fost foarte fericiţi de întâlnirea cu Zagorka, berea oficială a pinguinilor în Bulgaria. Cât ai zice peşte, masa s-a umplut de sticle goale, care şi-au făcut datoria faţă de noi.

Arătam din nou, înzdrăveniţi, gata de drum şi ne-am propus să facem un ocol al lacului care făcea parte din rezervaţia de Srebarna.

O frumoasa panorama a lacului Srebarna realizata de Vio

Aşa că am pornit pe eco-potecă, acea eco-potecă pe care am întâlnit-o în toate zonele frumoase din Bulgaria. Adică înseamnă drum amenajat, cu loc adăpostit unde poţi să mănânci sau să te odihneşti, cu o toaletă şi, aici, la Srebarna şi cu un mic observator pentru păsări. Peste tot curat şi fără gunoaie aruncate la întâmplare.

Pinguini in observatorul de pasari

Rezervaţia este o deltă în miniatură, are tot felul de păsări de baltă de forme sau culori diferite, pe unele cunoscându-le, pe altele doar admirându-le de la distanţă fără să ştiu prea bine ce sunt. Vegetaţia este peste tot şi pe uscat şi pe apă şi cred că pentru botanişti prezintă o provocare.

Drumeagul se petrece pe lângă apă, urcă şi coboară, iar poteca devine din ce în ce mai îngustă. Ajungem la un braţ mare de apă curgătoare care am presupus că ar fi al Dunării. Am mers pe lângă el până ne-am dat seama că nu este drumul potrivit ca să facem acel circuit al zonei pe care ni l-am propus, ne-ajungând nicăieri din punctul nostru de vedere.

A trebuit să ne întoarcem în sat şi am insistat să căutăm acolo ceva cazare: eram extrem de obosită. După o pauză foarte mare de biciclit (iarnă, absenţa mea îndelungată ş.a.) acum am mers mai mult decât aş fi crezut că sunt în stare şi de aceea acum, spre seară, eram epuizată. Cele mai mari probleme le aveam cu şaua, care pur şi simplu îmi făcuse praf tot posteriorul. Nu mai era de mers mai departe, cel puţin nu pentru mine.

Sesiune de push-bike

Revenind în localitate în Srebarna, la un moment dat ne-am temut că nu vom gasi cazare, mai ales după ce am bătut fără succes la poarta unei pensiuni, unde nu am primit niciun răspuns. Hoinărind pe străzi am nimerit o altă firmă, Danube Lodge, unde am găsit loc pentru toţi opt.

Gazdele noastre merită o descriere mai amănunţită, pentru că ne-am simţit tare bine la ei şi pentru că nu e ceva prea comun să găseşti într-un sătuc din Bulgaria adăpost la o familie de englezi. John şi soţia lui era sosiţi de doi ani în Bulgaria, decişi să înceapă din nou viaţa aici. Au întemeiat o gospodărie, pe care au pus-o la dispoziţia turiştilor şi, alături de câini, pisici şi un petec de grădină, duc o viaţă liniştită departe de civilizaţia vest europeană. Pensiunea nu le lasă mult timp pentru ei, dar par mulţumiţi şi amabilitatea lor ne face şi pe noi să ne simţim ca acasă.

Dacă am vorbit de cei doi englezi ar fi cumplit de nedrept să nu vorbim şi de tovarăşii lor pe patru picioruşe. Aşa am făcut cunoştinţă cu Jasper, un motan simpatic alb-portocaliu, Bob, o potaie mică, flocoasă, extrem de fricoasă şi Ziggy şi Kizzy, doi malamuţi superbi, foarte blânzi, dornici de atenţie şi mângâiere din partea oricui.

Bob cel zanatic

Cei doi malamuti la ora de rasfat

După o zi de mers prin soare şi praf, duşul este binevenit chiar şi cu apă rece (nu ştiu de ce centrala nu a reuşit să încălzească apa şi la baia din camera mea). Până la terminarea pregătirii mesei am stat în grădină, la aer curat şi bere bulgărească. Totul ar fi fost perfect dacă nu m-ar fi chinuit încă amintirea şeii criminale. Mă tot gândeam că a doua zi trebuia să folosesc din nou acel instrument de tortură, numai spun de metodele, destul de amuzante, pe care le foloseam atunci când trebuia să mă aşez pe ceva.

După cină şi hlizeala de rigoare, cu chiu cu vai ne-am dus la culcare. Probabil că bănuiţi că am adormit buştean după cei 40 de km parcurşi. Aşa şi a fost, însă în bezna camerei, la un moment dat, uşa s-a dat de perete, destul de brutal aş putea spune, şi din vârful patului unde eram nu am văzut pe nimeni intrând, doar am auzit un zgomot de paşi pe parchetul sintetic. Lângă pat s-au oprit cei doi malamuţi şi tacticoşi s-au întins lângă cele două laturi ale patului. Nu au înţeles absolut deloc de ce au fost evacuaţi, chiar s-au lăsat destul de greu convinşi şi au mai făcut o încercare să se întoarcă în cameră, dar deja închisesem uşa, cu puţină părere de rău, trebuie să recunosc, pentru că sunt nişte animăluţe pe care, dacă le cunoşti, nu ai cum să nu le îndrăgeşti.

Dimineaţa a venit cu mult soare şi puţin îmi părea rău că plec: bănuiam că nu mi-am restabilit posteriorul suficient de bine ca să suporte drumul de întoarcere fără probleme, iar casa în care eram parcă rămăsese în afara timpului, mi-ar fi plăcut să mai pierd timpul pe acolo.

Micul dejun la pensiunea lui John din Srebarna

Chiar as dori sa revad cainii, pisica si acele locuri

Nu pot să spun că nu s-a tras de timp cât s-a putut de mult, până am mâncat, până Vali a făcut schimb de şei, luând şaua mea la bicicleta lui şi invers. Iniţial încăpăţânarea mi-a spus că nu am nevoie de acest gest, dar mai apoi, pe drum, a trebuit să apreciez faptul că Vali nu s-a luat după mine şi a schimbat ceea ce era de schimbat.

Ne-am luat rămas bun de la Danube Lodge şi am reluat tentativa de ieri de a face înconjurul lacului Srebarna, de data asta folosind alt drum. Plimbarea de-a lungul lacului a fost foarte frumoasă, văzând toate orătăniile cu aripi care pot popula o zonă de stufăriş. Păcat că nu aveam în dotare un aparat foto din acela care poate fotografia eficient orice fel de păsăret. Micile noastre jucării nu dădeau rezultatul pe măsura peisajului. Tot ocolind lacul am ajuns la şosea şi de aici am început drumul în sens invers spre casă.

Micile "pufosenii" din stufaris

Pe la Aydemir am prins numai coborâre şi am fost foarte recunoscătoare pentru acest lucru. Oboseala de ieri încă era prezentă. M-am bucurat foarte mult că pinguinii, deşi era mult mai antrenaţi decât mine, au făcut suficiente pauze ca să pot să-mi trag sufletul. Ba chiar în una din pauze am încărcat nişte Zagorka şi pentru cei de acasă, fiind singurul lucru care să merite să fie adus din Bulgaria în ţară.

Pauza pentru refacut rezerva de Zagorka

Am intrat în ţară şi am ales alt drum care ocoleşte oraşul Călăraşi astfel încât să trecem prin preajma combinatului sau a ceea ce a mai rămas din el. Dacă ar fi trebuit să parcurgem pe jos acest traseu, probabil că ne-am fi dat duhul din cauza insolaţiei sau a supraîncălzirii, dar pe bicicletă nu simţeam decât oboseala pedalatului, cel puţin în cazul meu.

Deşi soarele a fost ucigător, peisajul deosebit, crema de soare cu factor puternic şi curentul de aer din timpul deplasării au contat foarte mult, făcând această plimbare destul de suportabilă.

Prin urmare, a fost o tură care mi-a plăcut extrem de mult, în cea mai mare parte pentru că am avut o echipă foarte frumoasă, mergând într-un ritm potrivit, astfel încât nici să nu pierdem timpul aiurea, dar nici să nu rămână de căruţă cei mai puţin antrenaţi, aşa cum sunt eu. Ba chiar mai mult, am apreciat, chiar dacă nu am aplicat tot, sfaturile utile primite. În timp, sigur mă voi descurca din ce în ce mai bine.

Acum, după două săptămâni, am rămas cu regretul acestei ture, care s-a terminat prea repede. Bulgaria este o ţară care, pe oriunde am fost, încă nu m-a dezamăgit. Deja aştept cu nerăbdare să găsim un alt traseu cu vreme frumoasă, prieteni buni şi peisaje speciale, pentru care să ne adunăm din nou cu toţii.

Foto: Kya, Vio, Andrei

De la Pinguini, pentru Pinguini…

Povestea “salvatorilor” cu picioruşe scurte

Live the life you love… Love the life you live.

O nouă pagină în istoria pinguinească s-a scris în week-endul trecut: pinguinii au vrut la şcoală. Şi nu la orice de fel de şcoală: au vrut la cursul de prim ajutor. După ce, pe rând, au fost speologi, manelişti sau bececlişti, acum pinguinii şi-au dorit să devină şi salvatori.

Visul pinguinilor

Cursul de prim ajutor a fost anunţat încă de la Întâlnirea carpati.org din septembrie şi mi s-a părut o iniţiativă foarte bună. M-am gândit că aceste cunoştinţe nu sunt valabile numai pe munte, ci în multe alte situaţii. Când în vară am avut acel accident de maşină, odată cu mine a fost lovită mult mai tare o colegă şi, din fericire, a fost în preajmă un medic rezident care a ştiut cum să procedeze până a sosit ambulanţa. Eu nu ştiam absolut nimic despre cum să acţionez şi atunci mi-ar fi prins bine să cunosc ce trebuie făcut în primele clipe pentru un om accidentat. Deci, nu am stat deloc pe gânduri şi m-am înscris ca să învăţ mai multe. M-am bucurat foarte tare să vad că şi de data aceasta, pinguinii au aplicat metoda coalizării şi s-au grăbit să crească numărul participanţilor la curs.

Marius era şi el într-o mare măsură convins că trebuie să participe la acest curs, nu pentru că nu ar fi avut carenţe deosebite în acest sens, ci pentru că vremea care se anunţa în acel week-end nu îi permitea să facă altceva mai tentant. Pe de altă parte participarea care se anunţa a cântărit şi ea destul de mult. Şi atunci ne-am hotărât să plecăm împreună din Focşani sâmbătă dimineaţa către Sinaia.

În concluzie, alături de câţiva carpatişti de nădejde: Ionica (ionica_mushu), Adi (adiciociu), Alex (2_ceaiuri), George (enderb), Marius (mariusadx), Andrei (ad078), Irina şi Laviniu, au venit următorii pinguini: Mike, Muha (frg), Kya, Cristi (vintila), Vali (valentin_c), Em (xemax), Alois (aloys) şi Radu (griz). Au mai urcat mai mult sau mai puţin cu noi, fără legătură cu Atelierul carpati.org, însă cu staţionare la Centrul Salvamont Padina: Viorica, Octavian şi Cătălin. Gabi (varverica) a ales alt traseu şi a ajuns înaintea noastră la destinaţie.

La ora 9.30 am plecat de la Cota 1400. Vremea era exact aşa cum mă aşteptam: senin şi frig. Din când în când, până la cota 2000 am simţit şi câteva pale de vânt, însă nimic deosebit. Am urcat pe drumul de vară, acoperit cu un strat destul de fin de zăpadă.

"Depăşeşte-ţi limitele"

Mă gândeam la zilele trecute când prognoza se anunţa destul de neplăcută şi la cum se prezenta acum vremea. Device-ul Muhăi arăta -10 grade (temperatură „reală” se anunţase mult mai jos, sub -20 grade) însă eram foarte bine îmbrăcată şi deşi plecasem de acasă cu un început de răceală m-am simţit foarte bine pe tot parcursul drumului, pentru că am avut echipament pentru orice situaţie.

Primele pauze

La început am pornit cu mănuşi şi supramănuşi şi simţeam vârfurile degetelor uşor înţepenite de ger, apoi am rămas doar cu mănuşile de polar. La fel şi la cap, unde la un moment dat aveam cagulă, căciulă dublată şi glugă, ca apoi să mai renunţ la câte ceva. Important este că am avut de unde să pun şi să dau jos de pe mine atunci când a fost cazul. Această reglare a confortului din echipament pentru mine este foarte importantă şi am fost foarte mulţumită că de data aceasta nu mi-a lipsit nimic. M-am mirat şi eu cum am reuşit.

Drumul de vară, iarna!

Am ocolit cabana Mioriţa şi am pornit către Piatra Arsă. Ne temeam că pe platou vom găsi vânt turbat, deoarece vorbisem la telefon cu Gabi care ne-a transmis că în Buşteni telecabina nu funcţionează din cauza vântului. Ceva asemănător mi-a spus şi Andrei (andrei.st) care îşi propusese un traseu oarecum asemănător cu al nostru, dar care a trebuit să renunţe la partea care ducea spre Peştera – Padina tot din cauza vântului şi a ales altă variantă tot prin zonă.

Pe platoul ingheţat

Pe platou mi-a plăcut foarte mult, soarele strălucea puternic, amplificat de cristalele de zăpadă, se vedea foarte bine, deşi, în zare, erau câţiva nori care nu făceau decât să dea mai multă frumuseţe peisajului. Puteai face roată ochii, iar Coştila şi Crucea parcă erau la doi paşi de noi, atât de bine le puteam observa. Doar obrajii roşii ne aminteau că e iarnă.

Poza preferată a acestui jurnal

Releul de la Coştila si Crucea Eroilor

Deja zărim hotelul Piatra Arsă

La Piatra Arsă am făcut o mică pauză de un sandviş sau ceva dulce şi ne-am reluat drumul prin Plaiul lui Păcală.

Spre Padina peisajul este mirific

Potecă de iarnă

Totul a fost foarte bine şi frumos până am traversat de 5-6 ori prin apă folosind diverse tehnici, fiecare după îndemânarea şi echilibrul pe care îl poseda. Astfel s-au putut admira stilurile căproi, veveriţă, pinguin şi multe altele. Cert este că fiecare trecere ne dădea bătai de cap căutând zonele cele mai potrivite, cu apă mică, gheaţă mai groasă, maluri cât mai stabile sau trunchiuri ajutătoare.

Cum să treci apa ca veveriţele

Dacă nu, merge şi pinguineşte

Ultima pauză şi poza de grup aferentă

Am ajuns la Centrul Naţional Salvamont cam pe la 15.30. Mi-a plăcut foarte mult faptul că încet-încet se introduce şi la noi bunul obicei să laşi la intrare bocancii, beţele şi să porţi papuci sau încălţări comode şi curate puse la dispoziţie de gazde.

Am rămas foarte plăcut impresionaţi de cabană, am declarat că trebuie să devenim cât de curând salvamontişti la Padina şi am tras concluzia că astfel de condiţii ne strică bunele obiceiuri, obişnuindu-ne cu binele şi confortul mai mult decât este cazul.

Deci, numai cuvinte de laudă pentru cum arată clădirea administrată de Centrul Naţional Salvamont, unde se  poate mânca foarte bine şi dormi în camere curate şi încălzite. După o tură de acomodare prin clădire, după ce ne-am alimentat, nu am avut încotro şi am început instruirea deşi după atâta mers ne cam încerca o sfântă lene.

Instruirea a fost susţinută de George Cotinghiu şi Victor Ciortea, ambii salvatori montani, care, pe parcursul a patru ore, au încercat să ne facă un rezumat al unor noţiuni, care, după spusele lor, ar fi trebuit predate în 10-15 ore. Dar chiar şi aşa, la viteză, tot am prins câte ceva, pentru că trebuie să recunosc că în materie de prim ajutor cunoştinţele mele sunt destul de limitate. Şi dacă nu aş fi conştientă că în viaţă e posibil să te ajute, nu m-aş preocupa niciodată de ceea ce ţine de răni, accidente şi evenimente asemănătoare care îmi provoacă fiori pe şira spinării.

Cele patru ore au trecut foarte repede pentru că a fost o atmosferă foarte relaxată, am învăţat totul glumind pe seama lui Vali, care a fost pe post de victimă, accidentat pe rând oriunde o cereau interesele cursului: picioare, mâini, cap, coaste, de fapt, cam peste tot. Astfel am făcut tot felul de glume pe seama lui, iar el, cu răbdare, a rezistat la toate încercările la care a fost supus: bandaje, atele, masaj cardiac, transport cu targă improvizată şi fotografii din toate direcţiile.

Vali, după ce a scapat din mâinile "salvatorilor"

Faza este că, acolo, în timp ce explicau, părea logic şi uşor, însă am o bănuială că dacă nu vom exersa totul pe parcurs, într-o situaţie limită, sigur nu vom fi foarte capabili să aplicăm corect cele învăţate. Însă era greu de crezut că într-o jumătate de zi vom reuşi toţi să devenim specialişti în aplicarea primului ajutor. Măcar idee să avem şi tot e bine.

Pinguinii, aşa cum arată şi fotografiile, s-au implicat foarte conştiincios în a exersa sau, mai exact, în a-şi da cu părerea atunci când Mike îl „salva” pe Radu.

Radu, o victimă sigură în mânile noastre

Epuizaţi de atâtea informaţii, dar mai ales de drumul prin ger, ne-am retras în camere unde am stat la poveşti până când somnul ne-a gonit la culcare. Foarte plăcut ar fi fost somnul în aşternuturile curate şi în camera încălzită, dacă nu ar fi fost un grup destul de numeros, venit mai pe seară, care s-a foit în permanenţă pe holuri. Însă trebuie să recunosc că i-am auzit ca prin vis, oboseala fiind mai tare.

Seara culturală

Dimineaţă am pornit de la cabană pe la 9.30 timp suficient ca să putem mânca şi strânge la loc tot ceea ce aveam în rucsaci.

Micul dejun

După tradiţionala fotografie de grup am plecat de data aceasta prin Şaua Lăptici, avându-i alături de doi şi pe cei doi salvamontişti: Coti şi Victor.

Drumul a fost la fel de frumos ca şi cu o zi înainte, poate chiar mai frumos, pentru că deşi gerul a rămas pe poziţii, soarele sclipea orbitor şi zăpada era numai bună de mers. Pe platou, pe cât este de frustrant să mergi atunci când este ceaţă, pe atât de frumos este atunci când e vreme bună. Bocancii şi beţele scârţiau puternic, iar albul ce ne înconjura era aproape orbitor. În zare, cât vezi cu ochii, numai culmi.

Am trecut destul de rapid platoul, Valea Dorului şi am început coborârea de la cota 2000 pe Drumul de vară. Marea aiureală cu acest drum, care nu pot înţelege cum poate servi drept pârtie. Mă pricep destul de puţin la schi, însă această „pârtie” prezintă foarte bine nivelul nostru în materie de sporturi de iarnă.

Spre Valea Dorului

Am ajuns pe la cota 1400 cam pe la ora 14 şi ne-am amestecat cu mulţimea dezordonată şi aiurită care-şi pierdea timpul pe acolo. Eram destul de îngrijorată de starea drumul până în Sinaia pentru că Renault-ul lui Marius avea doar pe faţă anvelope de iarnă, iar pe spate cauciucurile erau destul de uzate, prin urmare ne-am grăbit să coborâm.

Aşa cum am bănuit, după prima curbă, maşina s-a răsucit poziţionându-se de-a curmezişul şoselei. Datorită şanţurilor mici îngheţate a trebuit să o împingem puţin ca să revină de-a lungul drumului. Până jos am mers cu 20 km la oră ca să nu mai avem suprize.

Am ajuns după ora 21 acasă şi deja trăsesem concluzia că a fost o tură foarte frumoasă, cu vreme superbă, peisaje alese şi tovarăşi cu care îmi era dor să mai cutreier.

Fotografii: Vio, Kya, Adi, Cristi, Marius, Radu

Alte variante: Mike si Radu

Ich will…

Cât de dragi îmi sunt cuvintele acestea…

Totul a început cam prin 2008 datorită unei întâmplări frumoase (aşa vine vorba, dar cred ca nimic nu este întâmplător, totul are un rost) când am decis să încep să alerg. Şi am început, iniţial o fugăreală de week-end atunci când mă mai găsea sâmbăta pe acasă şi nu pe munte. Apoi m-am încris la aikido. Altă frumoasă decizie, pentru că artele marţiale mi se pare că sunt ceva de care nu te poţi plictisi, atât de mult ai învăţat şi mai ales atât de mult te formează. Datorită aikido-ului mi s-au deschis porţi noi de cunoaştere asupra lumii, m-au schimbat într-un fel nou, care îmi place. Nu a trecut prea mult şi am intrat în trend: am luat bicla lui Tedi şi am încercat să aflu cum se vede lumea şi de pe două roţi. Nu mi-a părut rău, îmi pare rău doar pentru că nu am timp pentru toate aşa cum ar merita fiecare.

În august nu prea am mers pe munte. Am avut multe proiecte în derulare la serviciu şi am simţit nevoia să aloc timp suficient astfel încât să fac o treabă de care să nu-mi fie ruşine. Pe de altă parte, am simţit nevoia să ma refugiez în muncă şi, în final, satisfacţia lucrului binefăcut m-a făcut să uit de altele.

Totuşi,  într-o discuţie cu Mike, am dezbătut cum deschidem luna septembrie: triatlonul de la Mamaia sau duatlonul de la Braşov? Încă de la 2 Mai am promis că eu nu voi mai asista de pe margine la vreo competiţie. Măcar în echipa de voluntari şi tot voi participa. Amândouă am pus diverse în balanţă şi a ieşit câştigător duatlonul „Cetatea Braşovului”

Ce trebuie sa facem

După ce am luat această hotărâre au apărut nişte probleme. Era prima competiţie pentru mine. Sunt un biet amator, nu m-am antrenat, nu am rezistenţă, nici vârsta nu cred ca mă ajută foarte tare. Deci este clar că voi participa la categoria Hobby. Însă nici aici nu m-am simţit foarte stăpână pe mine şi m-am gândit că trebuie să lucrez în echipă, deci sigur voi fi la ştafetă. Se pare că entuziasmul meu a fost contagios şi, în final, am fost primii pinguini care s-au înscris, eu şi Cerasela fiind echipa Pinguinii 1. Eu urma să alerg, iar ea, care pur şi simplu nu înţelege această activitate de alergare, va face traseul de bicicletă.

Când am decis să particip am început şi antrenamentele cu seriozitate. În fiecare seară în care puteam, mergeam în parc unde este o zonă unde se strâng alergătorii. Am încercat să urmez programul de antrenament de pe site-ul www.duatlon.ro Nu a fost tocmai simplu pentru că la început alergam foarte prost şi insuficient cât să mă încadrez în program. A urmat o perioadă foarte frumoasă: când nu mergeam la dojo eram în parc la alergare. Efort foarte mult, dar aveam zile în care adăugam câte o tură-două la cele pe care le făceam deja. Fiecare mică victorie mă făcea fericită şi parcă mă apropia mai mult de „momentul adevărului”. Nu a mers totul chiar aşa simplu. În week-end alergam dimineaţa şi în mod inexplicabil pentru mine mă descurcam extraordinar de prost. În timpul săptămânii alergam după o zi de muncă şi reuşeam să fac incomparabil mai mult decât dimineaţa. Acest lucru mă îngrijora pentru că ştiam că dimineaţa va trebui să alerg şi dacă mă prezentam atât de prost nu mai avea sens să mă înscriu. Nu se punea problema vreunui premiu, însă îmi doream să termin cursa. Şi îndoielile se strecurau pe măsură ce mi se confirma că dimineaţa este cea mai proastă perioadă de alergare din zi pentru mine. Ce era mai rău este că nu aveam explicaţie ca să pot trata cauza. Deci, nicio clipă nu am avut liniştea că va fi bine.

Am studiat cât am putut traseul, am citit orice informaţie care eu am crezut că mă va ajuta şi, cel mai mult, am alergat.
Între timp pinguinii au început să apară pe lista de înscrieri. La individual erau Mike, Radu şi Em, iar la stafeta: Pinguinii 1 (eu şi Cerasela), Pinguinii 2 (Alois şi Gabi) şi Pinguinii 3 (Claudia şi Andrei). În ziua competiţiei s-au înscris şi Muha şi Vali, la individual. Alegerile mi s-au părut echilibrate şi potrivite.

Pe grup nu se mai discuta decât de duatlon: traseu, dificultate, încurajări, disperări etc. Fiecare avea un pitic de care se ţinea cu străşnicie.

Voi spicui câte ceva, asumându-mi jumuleala că mai dau din casă:

Em: Io-mi pastrez optiunea: hobby oricum daca o sa fiu suficient de bun ca sa ajung in primi 5 anul urmator n-o sa ma pot inscrie decat la profi

Mike: Dupa mine sa fie moarte la traseul de alergat. Numai de urcare si cat mai multa

Em: Insa v-as sfatui sa sariti postul lui hcampian, “decat” glumeste, mai ales ca anu trecut a fost de 11.5 km iar anu asta este de 7.5 km:

“Pai luand dupa anul trecut, trebuie sa te pregatesti pentru: poteca taiata in stanca pura, noroi cu radacini cu inclinare laterala, podete tip “freeride” din busteni alunecosi (coborarea din varf pana in poiana e demna de un DH serios), drum mancat de ape cu pietris… All the good things in life… Asa ca ar fi bine sa pregatesti ceva aderent, ca de rulaj nu poate fi vorba (poate ar fi un 2 km in spatele Tampei inainte de urcarea spre varf). Eu zic ca traseul e mai greu tehnic decat tura lunga de la Sibiu, ceea ce il face cam cel mai greu traseu de MTB XC de pe la noi, daca ar fi sa incerci sa-l faci 100% in sa. Nu va lasati inselati de aparentele produse de lungimea mica a traseului, te rupe in doua. ” by hcampian

Andrei: Draga Em’,

Iti scriu pentru a-mi manifesta cateva sentimente ce m-au cuprins dupa lecturarea celor scrise de tine.

Intai, pai bine mai mon cher nu puteai si matale sa dai linkurile astea ieri? Ca sa nu faca omu’ baut greseli cand zice un lucru… Acu lucru fiind zis, inapoi cale de dat – nema.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Cu infinita stima, speranta ca exista viata si dupa duatlon si un “i kill you Radu” in coltu gurii,

te salut,

Cerasela: Andrei a sintetizat in cateva cuvinte minunate cam tot ce gandesc si eu de dimineata. Singurul lucru pe care l-as schimba este doar cuvantul Radu cu Corina. In rest sunt 100% si simtamintele mele. Sa ne revedem cu drag la duatlon.

Radu:  Mult prea tare mail-ul am inceput sa rad de unul singur la birou la munca si se mira colegii de ce In acelasi timp trebuie spus ca nici in cele mai indraznete inchipuiri ale mele nu-mi imaginam ca Andrei v-a participa vreodata la o competitie de anduranta….

Kya: Fiecare cu stresul lui )
Io ca o sa ratacesc drumul si ca nu o sa termin cursa… tu cu vremea… vali, ca de ce sa alerge, ca nu-i place…

Si tot aşa, şi tot aşa…

Dacă putea fi asta o consolare, mă bucuram că mai erau pinguinii stresaţi. Sigur mai erau şi unii prea relaxaţi, ceea ce iarăşi nu era prea rău, pentru că ne dădeau curaj. Vă daţi seama dacă aveam toţi morcovul că nu mai ajungeam nici la start. Ne îmbătam de disperare şi gata!

Timpul trece foarte repede şi numărătoarea inversă a început demult. Gândurile mi se încurcau prin cap: ce-o să fac, cum o să mă descurc? Fără experienţă, fără să am vreo certitudine că voi face faţă, cu atâţia concurenţi mult mai buni…

Pinguinii m-au încurajat, Em mi-a cumpărat geluri energizante, mi-am pregătit echipamentul, am vorbit de cazare şi am avut mare noroc că am găsit sprijin pentru acest lucru. Locul unde urma să stăm în Braşov era undeva chiar pe traseul de alergare. Mai bine de atât nu se putea.

Vineri seara eram deja în Braşov. Am mers prin Siriu şi deşi drumul este foarte bun, are un anumit grad de dificultate datorat serpentinelor, care acum era mai serios pentru că am circulat pe întuneric.

Mi-am propus să mă odihnesc, pentru că sunt aşa cum am spus, adepta lucrului bine făcut. Nu tratez nimic cu superficialitate şi tot ce ţine de mine vreau să fie realizat, astfel încât să nu am ce-mi reproşa. M-am culcat cât de repede am putut şi chiar am reuşit să mă odihnesc, condiţiile de cazare ajutându-mă foarte mult.

A venit şi ziua pe care nici nu ştiu dacă o mai aşteptam. Aveam ceva emoţii, eram şi foarte curioasă pentru că era totul nou pentru mine… Sentimente noi şi foarte interesante.

Pentru că drumul nostru era chiar pe traseu nu am putut să nu observăm marcajul ce indica pe unde să mergem. Apoi am văzut locul de Start/Finish: atunci am simţit, ca şi Claudia, că totul este real şi că nu e o glumă. Chiar sunt acolo şi competiţia va avea loc. Am devenit şi mai nervoasă şi emoţionată.

Locul de adunare era foarte bine ales: mă impresionau concurenţii, priveliştea vechii cetăţi a Braşovului, iarba verde pe care se odihneau bicicletele, totul.

Superb locul ales pentru demararea acestei competitii

Sedinta tehnica pentru participanti cu ceva exemplificari

S-a făcut ultimele înscrieri, s-au dat cipurile şi tricourile competiţiei (nu l-am îmbrăcat pentru că încă nu îl meritam) şi ne-am adunat toti pinguinii. Totul se derula cu viteză prea mare pentru mine: şedinţa voluntarilor, şedinţa cu participanţii şi STARTUL!

Trei, doi, unu... START!

Haha! Deja alergam dusă de valul de concurenţi.

Pe aici era si o codita blonda

Îi vedeam în jurul meu pe pinguini şi distanţa între noi începea să se modifice.  Hmmm… începea şi rezistenţa organismului să nu mai fie aceeaşi. Când am ajuns la celebrele trepte de la Turnul Alb eram istovită deja.

De aici incepeau treptele care sunt aproximativ 160

Mi-a placut la nebunie zona numita Dupa ziduri

Ştiam cât mai am din traseu şi nu mă prindeam cum îl voi termina. Apoi am aflat repede, pentru că nevoia te învaţă: te grabeşti pe coborâre, pe urcare mai şi mergi şi uite aşa, cu limba scoasă de un cot, am ajuns la punctul de predare a ştafetei unde i-am dat cipul Ceraselei şi ea a plecat la biciclit.

La alergare când mă lăsau puterile începeam să merg şi parcă era un făcut, fotografii de ocazie atunci apăreau. Îmi părea şi rău de ei: doar veniseră să vadă oameni alergând. Atunci nu aveam ce face şi mai trăgeam de mine vreo câţiva paşi, aşa de impresie artistică…

Voluntarii împrăştiaţi pe tot traseul au fost extraordinari. Ne-au încurajat, au dirijat traficul, ne-au dirijat pe noi, au fost la fel ca publicul din terenul de fotbal: jucator neparticipant.  Îmi aduc aminte cu mare plăcere de ei.

Mă felicitam că am ales ştafeta. Nu doream decât să mă opresc  şi să-mi revin. Acum era treaba Ceraselei şi eu aveam cel puţin o oră la dispoziţie. Ştiam că traseul de biclă este foarte greu şi mă gândeam doar să-l termine cu bine.

Ceea ce credeam că este moarte lentă, adică proba de alergare, a trecut în nici jumătate de oră. Eram deja într-o stare foarte bună şi mă miram sincer unde s-a dus epuizarea aceea cruntă. După ce am mai stat vreo oră, deja îmi doream să vină Cerasela mai repede să plec din nou în a doua tură de 5,2 km.

Cerasela a întârziat mult. Tura de biclă într-adevăr e fost dificilă, s-a soldat şi cu ceva accidente pe traseu şi a avut porţiuni, unele, chiar horror.

Aici e foarte ok pe langa ce a fost pe alocuri. Acolo nici fotografii nu s-au facut.

În sfârşit, a apărut (destul de târziu) şi am plecat din nou, la tura a doua. De data aceasta a fost cu totul altfel: cunoşteam traseul, am ştiut să-mi dozez forţele şi am devorat şi un gel în prealabil. Eram atât de relaxată încât pe traseu am pierdut o grămadă de timp. Nu mai aveam rost de grabă. La trepte deja am admirat şopârliţe şi oraşul văzut de sus.

Am trăit şi senzaţia de la finish cand stii ca termini cursa, am trait si marea bucurie ca am dus la capăt această provocare şi că am putut… O mare bucurie te năpădeşte şi bucuria mea o citea în ochii prietenilor mei şi devenea mai puternică. Această fericire am mai trăit-o atunci când am dat examenele de centură.

Pinguinii ma incurajau pe ultima suta de metri

Ich will!

Faptul că am fost acolo şi că am participat m-a făcut să nu mai simt nici oboseală, nici nimic. Important a fost că mi-am evaluat forţele şi am văzut că pot.

Dulcea relaxare de dupa efort

Când mă antrenam alergam cu un sentiment negativ de luptă: cu mine, cu hazardul, cu viaţa. Alergam şi repetam,  cand nu mai aveam putere, frazele acestea pe care le-am scris acum câteva posturi mai în urmă: Our greatest weakness lies in giving up. The most certain way to succeed is always to try just one more time. La concurs, am alergat cu sufletul uşor, eliberată parcă. A fost un câştig atât de mare… Nu a mai fost încrâncenare, ci doar purificare prin efort. Cu cât eram mai obosită cu atât sufletul îmi era mai uşor.

Intre pinguini

Am rămas la festivitatea de premiere şi i-am aplaudat din toată inima pe cei care au fost mai buni. A fost o onoare să particip alături de ei şi rămân un etalon, în continuare.

Seara am mers toţi pinguinii la Sergiana, un restaurant la care eu am mai fost şi care mi-a plăcut foarte mult la vremea respectivă. Acum aveam aproape toţi tricourile primite de la competiţie: în sfârşit, le meritam, muncisem pentru ele, fiecare după puterile lui.

A fost un mare festin pentru mine, eu care am ţinut un regim mai serios în ultimul timp: jumări cu ceapă roşie, din partea casei, stropite cu ţuică, ciorbă de fasole cu ciolan afumat cu salată de ceapă şi bulz cu costiţă, alături de vin roşu la carafă. Dar nu am avut nicio remuşcare, aşa cum s-ar fi întâmplat în alte condiţii.

Cam asa se intampina oaspetii la Sergiana

Acesta a fost Duatlonul „Cetatea Braşovului”: intens trăit totul, la maxim. A fost rapid, parcă îmi pare rău că acele senzaţii, emoţiile acelea au trecut şi, din acest motiv, va trebui să caut să le retrăiesc ori de câte ori voi putea.

La revedere, Brasov!

Am doar motive să mă bucur că am fost acolo şi că am făcut un lucru considerat de mulţi din jurul meu o mare extravaganţă. Nu sunt decât felii de viaţă trăite din plin aşa cum m-am obişnuit să trăiesc eu, pentru că nu uit niciodată să-mi spun Ich will!

Fotografii: Bogdan Balaban si Mike Diaconescu

Cernei-Mehedinţi: nici crovuri, nici chei, doar poteci şi fâneţe

M-a uimit  Radu postând atât de rapid impresiile sale din Cernei-Mehedinţi. Cât de eficienţi sunt unii, mi-am zis plină de năduf. Eu abia îmi ordonam în minte, ca pe masa de montaj, filmul evenimentelor, care a fost cam aşa…

Vineri, 2 aprilie

Pornim spre vest pe la 5 dimineaţa. Avem un drum lung în faţă, care trece prin Bucureşti, de unde le luăm pe Muha si mama ei. Apoi pe lângă noi se perindă Piteşti, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Băile Herculane. Trebuie să ajungem undeva spre Baia de Aramă la motelul Dumbrava. Acolo cică ar fi un punct de regrupare cu restul pinguinilor care, datorită distanţei de parcurs puţin mai mici, au pornit deja la cercetarea împrejurimilor.

Am trecut prin Băile Herculane nu în goana calului, ci în goana maşinii, dar tot am avut timp să observ splendoarea pierdută a acestei staţiuni. Nu exagerez deloc când vă spun că am văzut clădiri la fel de frumoase ca în Karlovy Vary, numai că la noi erau într-o paragină care iţi rupea inima. Ce naţie mai suntem şi noi, dacă putem lăsa de izbelişte atâta muncă şi artă cât s-a acumulat în acele construcţii?

Am ajuns la motelul Dumbrava. Acolo, nici pinguini, nici maşini, nici măcar semnal la telefoane ca să putem da de ei. Nu avem încotro şi facem drumul întors în detectarea unei reţele telefonice. Nu prea găsim reţeaua, dar găsim maşinile parcate ceva mai jos de Dumbrava. Bun şi aşa!

Vin şi pinguinii care au fost la nu ştiu ce cascadă prin zonă (amanunte aici). Era bine, de la început, dacă vă recomandam să faceţi o compilaţie între jurnalul meu şi cel al lui Radu. Sigur astfel veţi avea o viziunea completă combinând impresiile unui pinguin de munte activ şi a unuia, tot de munte, dar muuult mai relaxat. În fond, este normal, se apropie Paştele… Nu trebuie să fim mai liniştiţi, mai împăcaţi etc?

Mike se uită dezamăgită la noi toţi. În seara aceea trebuia să fim la Dobraia şi să punem corturile acolo. Însă a priceput rapid că nu e cazul să insiste. Prin urmare, am plecat din nou către motelul Dumbrava, am trecut Cerna şi ne-am amplasat pe malul apei, într-o poieniţă în care era afişat clar că nu trebuie să intrăm. Nu aveam cui să-i cerem voie, de sus, a început să picure uşor, ne era foame şi obosisem după 12 ore de drum.

Trecem Cerna

Am pus corturile şi a venit proprietarul. Nervos. Rău de tot. Dar complet aiurea, pentru că nu aveam de gând să clintim niciun fir de iarbă din preţioasa lui poiana.

Mica tabara pinguineasca

Într-un final, s-a potolit, iar o parte dintre noi a plecat spre Cheile Taşnei. Urcuşul destul de serios ne-a înviorat rapid.

Pe cruce albastra

Am ajuns la punctul de belvedere însemnat cu o cruce şi, de acolo, am privit în jos Cheile Taşnei.

La belvedere

Unii s-au lămurit ce-i cu ele şi s-au întors să nu-i prindă noaptea, alţii au înţeles mai greu şi au vrut musai să coboare să se convingă cum este pe acolo Eu m-am întors şi mi-a părut bine că am ajuns la focul de tabără pe care, ce-i rămaşi la corturi, l-au pornit. Însă, nu am stat mult la foc pentru că eram tare obosită, se lăsase frig şi gândul că pot să mă cuibăresc în sac mă atrăgea ca un magnet. Am ales bine şi, în curând, am adormit auzindu-i pe ceilalţi cum spovorăiesc în jurul focului. Vremea parcă a ştiut că îmi doream o ploaie pe care s-o aud cum răpăie pe tenta cortului. Şi a plouat cu nădejde cât să mă trezesc din somn, să mă foiesc şi mai bine în sac şi să adorm la loc.

Sâmbătă, 3 aprilie

Dimineaţa a venit cu lumina aceea specifică şi optimistă, pe care o ador, dar şi cu un rucsac ca lumea în spatele meu.  Acum ar fi momentul în care să vă dau nişte date mai serioase, adică pe ce traseu, cum, în ce fel am pornit. Nici pomeneală! Mike şi Em, dotat cu GPS, s-au sfătuit ei, ce s-au sfătuit, până au decis: „Pe aici!” Şi pe acolo am luat-o toţi fără să mai stăm pe gânduri.

Nu a trebuit să mergem prea mult ca să ne dăm seama ce locuri frumoase ne înconjurau. Case răsfirate, câte una pe un deal, fâneţe şi pădure tânără şi deasă de fag cât vezi cu ochii. Ne imaginam acele peisaje vara, dar mai ales toamna când natura face risipă de culori şi de miresme.

Primavara in muntii Cernei

Pe Arjana ninsese în noaptea ce trecuse. Vârful strălucea mândru sub soarele decis să-i topească mantia albă.

Arjana stralucind in soare

Uite aşa, cu privirele roată în jurul nostru, am ajuns în cătunul Dobraia.

Rascolind frunzele de anul trecut arse de gerul iernii

Când am ieşit din pădure, o turlă micuţă ne-a semnalat că am ajuns la capătul drumului: bisericuţa din Dobraia.

Aici va fi tabara noastra!

Trebuie să ajungeţi acolo ca să înţelegeţi ce locuri binecuvântate sunt. Bisericuţa este pe o coastă de deal şi, de jur împrejur, munţii care închideau orizontul într-un mod sublim.

Fara cuvinte...

Printre pantele domoale se zărea câte o căsuţă de piatră care spunea de veşnicia cu care locuitorii s-au obişnuit ca şi cum ar fi fost  de când lumea şi pământul pe acolo.

Un picior de plai, o gura de rai

Viaţa pe aici îşi duce rostul ca acum multe zeci de ani, parcă ne-am întos în timp. Oamenii abia au văzut curent electric de maxim 5 ani şi asta pentru că şi-au luat generatoare care se pornesc datorită căderilor de apă bine captate peste tot.

O privire panoramica

Când o parte dintre noi au hotărât să plece pe Arjana, am decis că voi fi la fel de câştigată dacă voi rămâne în acel decor parcă desprins dintr-o poveste de demult. Am tras concluzia că în acel loc merită să vii numai ca să stai la umbra unui copac, să priveşti cerul, să asculţi cum din când în când mai trece vreo căruţă, iar micul clopot fără funie te va apăra de tot ceea ce este rău pe acest pământ.

Pozitie de voie

Nu am decis rău, pentru că ai noştri s-au întors după o tură destul de tare, din câte am înţeles, pe o creastă nervoasă şi înzăpezită cum nu prea se aşteptau să fie. Nu asta îmi doream, ci liniştea din acel cătun uitat de lume şi de vreme.

Daca doar taci si privesti poti auzi gandurile tovarasului

Seara de Înviere ne-a adunat sub un tei bătrân, în jurul unui foc. Cine mai ştie câte am spus noi atunci? Poate doar Jim Bean. Şi am stat cum se stătea în vremuri ancestrale, aşteptând să fiarbă apa într-un tuci, cioplind ţepuşe de chinuit slana prin autodafé şi privind puzderia de stele care cădeau peste noi dacă te holbai prea tare la ele. Cu mâinile îngheţate am împărţit mâncarea şi băutura frăţeşte şi cred că am fost fericiţi.

Pastele abia asteptau sa intre in jacuzzi

Em' se pregatea sa tortureze slana

Nu am avut slujbă la 12 noaptea, preotul fiind unul aşa cum rar mai vezi, alergând între trei sate să nu lase creştinii fără lumina Învierii. În acest an, Dobraiei îi venea rândul abia dimineaţă, când preotul reuşea să ajungă de la Bogâltin, la Dobraia şi apoi la Ineleţ. Nici anul trecut, în Cheile Nerei, în alt cătun uitat de lume, nu a fost slujba chiar la 12 noaptea, dintr-un motiv similar.

Nu aş fi dat frigul din acea noapte şi lumina flăcărilor jucându-se pe chipurile vesele pentru nimic în lume. Pastele fierte din ceaun şi ceapa verde călătoreau din mână în mână şi nu cred că era vreun ospăţ de Paşte mai bun decât ceea ce am mâncat atunci.

Slana fripta cu paine si ceapa

Duminică, 4 aprilie

Hristos a înviat!

Slujba m-a prins în cort, la doi paşi de bisericuţă, dar muntele, stelele şi focul ne purificaseră deja sufletele. Ne-am strâns corturile, am lasat curăţenie peste tot şi am pornit către Cheile Prisăcinei.

Din nou scolari, la Dobraia

Bine spus către, pentru că, la un moment dat, le-am pierdut cu tot GPS-ul nostru în hăţişul de poteci care parcă veneau din toate părţile şi plecau în toate părţile. Pe drum ne-am întâlnit şi cu vrednicul preot din Bogâltin. Mergea voiniceşte către următoarea localitate, Ineleţ, cu un windstopper pe el şi pantaloni de trekking. Dar în negru. Amabil, ne-a explicat că, în avântul nostru, am lăsat Cheile Prisăcinei mult în spate şi ne îndreptam pe traseul de semimaraton către Ineleţ.  De întors nu aveam cum să ne mai întoarcem, nu aveam nicio garanţie că nimerim pe unde să intrăm în Chei, nu era chiar aşa simplu dacă nu ştiai zona.

Undeva rataciti in potecile Cernei

Atunci am pornit-o pe o potecă, care ni s-a spus că duce la soşea, ceea ce ni s-a părut cea mai abordabilă variantă. Deşi am ratat Cheile, am câştigat o plimbare frumoasă printre căpiţe de fân, flori de primăvară şi soare de vară.

La maşini am ajuns după încă 4 km de şosea. Asta a însemnat că nici crovuri nu vor mai fi pentru ziua aceea. Cel mult pentru Radu, care, hotărât să se ţină de plan, a pornit singur la drum spre crovuri.

Nu stiu cum apar betoanele astea, exact cand esti mai obosit!

Andrei şi Claudia au o idee: să pornim către părinţii Claudiei, la Motru. Cum nimeni nu dorea să ajungă aşa repede acasă, am urcat rapid în maşini şi, în scurt timp, am avut ocazia să vedem cum sunt oamenii de prin părţile acelea, care tot olteni îşi zic. Cred că contează mult locul în care creşti sau măcar pe unde mai mergi atunci când te mai trimit părinţii când eşti prin vacanţe. Dacă te naşti şi creşti pe dealurile acelea atât de frumoase, dar unde se vede că viaţa e grea pentru locuitori, cred vei ştii să găseşti calea bună de urmat. Poate odată voi vorbi şi de locurile copilăriei mele, care nu au fost neaparat în Brăila, dar care m-au influenţat atât de mult şi pe care le voi purta în suflet până la moarte.

Cum am ieşit din munte am început să am şi un fel de semnal la telefoane. Cu intermitenţe, din păcate, motiv pentru care am citit mesajele de Paşte primite, şi mulţumesc celor care s-au gândit la mine, dar de răspuns nu prea am mai avut cum.

Cum a fost la Motru? Păi, cum să zic… Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna unii cu alţii. Şi, după obiceiul românesc au pus o masă mare, pentru noi cei care petrecuserăm Paştele ca nişte fugari în creierii munţilor.

Niste ardei bulgaresti la o racitura olteneasca

Dar se vede că nu am făcut nimic rău de vreme ce, apoi, am fost răsplătiţi cu atâta ospitalitate.

Viata e frumoasa, mai ales de Paste si mai ales cu pinguinii

Am băut din vinul de „ananas”, soiul ăsta de strugure de care am auzit doar de la olteni, cu un gust care tare ne-a mai plăcut.

Cu "ananasul" in... nas

După miezul nopţii discuţiile erau în toi, deşi nu-ţi puteai imagina ce au de vorbit aceşti oameni care nu s-au văzut niciodată până atunci şi, cu mare greutate, am plecat la culcare.

Alaturi de Bobita, cainele-pisica

Luni, 5 aprilie

Iar îmbarcarea în maşini. De data asta, drumurile pinguinilor au luat direcţii diferite. Brăilenii au pornit către Târgu Jiu, Mike şi Radu către Slatina, iar restul către Bucureşti, în principiu. După zilele trecute când vremea a ţinut cu noi, acum tot cerul era înnorat şi burniţa. În Târgu Jiu am privit moştenirea lăsată de Brâncuşi, într-un oraş curat, cu parcuri îngrijite: Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana infinită… Te uiţi, le închizi în suflet şi pleci mai departe.

Poarta sarutului

Masa tacerii

Coloana infinita

Mai departe pentru noi a însemnat Alba-Iulia, pe care o văzusem când eram copil, cu părinţii mei, în drumurile prin ţară, şi pe care îmi doream să o revăd cu ochi de adult.

Alba-Iulia a însemnat unul dintre marile câştiguri ale acestei călătorii. Cred că ar fi trebuit să-i dedic un articol special numai ei. Acolo m-am simţit iar mândră că sunt româncă, lucru care, trebuie să-l recunosc că se întâmplă din ce în ce mai rar.

Cetatea cu cele trei fortificaţii: castru roman, cetatea medievală şi cea de tip Vauban, este impresionantă. Din fericire, se fac peste tot lucrări de restaurare şi apar ziduri, porţi maiestuoase, vestigii preţioase.

Una dintre portile cetatii, recent restaurata

Ca orice poarta care se respecta are si paznici

Ziduri din cetatea fortificata

Catedrala ortodoxă este alături de cea catolică şi nu ştii la care dintre ele să te uiţi mai întâi, pentru că sunt niste construcţii deosebite.

Intrarea principala in cetate

Catedrala ortodoxa

Biserica romano-catolica

Ploua infernal...

Toată zona cetăţii e plină de istorie: împletiri de naţii şi evenimente sunt relevate la tot pasul, dar, de departe, cel mai important punct rămâne Marea Unire de la 1918. Simţi în tot ce e pe acolo că spiritul ce a animat acele timpuri nu a trecut şi e încă viu.

Bisericuta inchinata memoriei lui Mihai Viteazul

Deşi a plouat mărunt cât am mers noi prin cetate (şi am mers, nu glumă) nu am simţit nici umezeala şi nici trecerea timpului. Am plecat spre Sibiu cu părere de rău că nu am avut mai mult timp pentru tot ceea ce era de văzut pe acolo.

Am găsit cu greu cazare în Sibiu la un preţ rezonabil. Într-un final, am găsit o pensiune pe care am acceptat-o din lipsă de ceva mai convenabil. Dar măcar a fost cald şi răceala care m-a chinuit toată ziua s-a mai liniştit puţin.

Marţi, 6 aprilie

Corpul încă mă durea de la răceală, nasul îmi curgea şi parcă nu mai scăpam de frigul din oase. Cu toate acestea aşteptam plină de nerăbdare să fiu ghid, pentru că în afară de mine, restul nu mai fuseseră în Sibiu. Îmi place Sibiul şi zona lui istorică am bătut-o la pas de fiecare dată cu bucurie, descoperind mereu alte şi alte lucruri. Aşa am făcut şi acum: Piaţa Mare, Turnul Sfatului, Piaţa Mică, Strada Aurarilor, Argintarilor, Pasajul Scărilor, Turnul Cojocarilor, Biserica evanghelică, Catedrala Mitropoliei, Podul Minciunilor şi nu-i tot. Nu am simţit cum trece timpul şi nici ploaia care cădea deasă şi cu putere peste noi.

De la Sibiu

Sibiul la pas prin ploaie

Pasajul scarilor

Biserica evanghelica

Catedrala ortodoxa

Am ajuns pe seară acasă şi singurul lucru bun a fost că am lăsat ploaia în spate. Însă, purtam în suflet lumina blândă a Paştelui din munţii Cernei.

foto: Kya, Gabi, Vio, Claudia

Cu sinceritate despre “colţii babei”

Partea cea mai moale a corpului a devenit, pe alocuri, mai dură şi mă cam doare puţin. Ştiu că e ultimul lucru de pe acest pământ pe care aţi vrea să-l aflaţi, dar ştirea are mare legătură cu povestirea ce va urma.

`Em a premeditat ceva care se pare că a funcţionat. A intoxicat grupul sistematic cu tot felul de informaţii, ştiri, clipuri despre bicle, ţoacle, ciclism etc. Într-un final, chiar şi cei mai paşnici dintre noi au cedat şi, în mintea lor, au început să se îmbulzească spiţe, cadre, furci, pinioane şi multe altele. Dintre pinguini, unii biciclesc în mod curent, iar alţii, pe cont propriu, au început să umble în cotloanele memoriei lor şi să-şi aducă aminte cum, copii fiind, se îndeletniceau cu mersul pe două roţi, care, aşa cum se ştie, e printre puţinele lucruri care odată învăţate nu se mai uită. Sunt tentată aici să divaghez şi să trec în revistă şi altele chestii asemănătoare pe care odată făcute nu le uiţi, dar mă mai întorc pe o parte care nu este încă amorţită şi revin la realitate.

A fost un an cam agitat pentru mine şi era să ratez întâlnirea pinguinească tradiţională de primăvară din Măcin, aflată la a treia ediţie. Mă bucur însă că, datorită iniţiativei pinguinilor, am avut şansa să fiu în Măcin cu ei, într-un mod cu totul inedit pentru mine. Lor le datorez o sumedenie de momente frumoase şi ştiu că vor mai urma şi altele.

Oferta de acest an pentru Măcin a fost mai bogată cu un punct: trekking, căţărare şi biclă. Şi acest ultim punct a fost atât de tentant, încât căţărarea a fost eliminată.

Ziua de sâmbătă a fost o zi care a debutat cu hotărâre sub semnul ghinionului. Alois a avut ceva treabă la job şi am aşteptat cu toţii să plecăm după întoarcerea lui, după ora 11. Deşi ne-am grăbit, montarea suportului de bicicletă pe maşină ne-a mai întârziat puţin plecarea. Am pierdut bacul cu care au trecut maşinile Ceraselei şi a lui Octavian şi am ajuns pe cel mai mare bac, care a stat cel puţin jumătate de oră până s-a încărcat. Ceilalţi pinguini erau de mult ajunşi în Greci şi gândul acesta mă făcea să fiu destul de agitată. Lucru care nu m-a ajutat deloc în luarea unei decizii corecte atunci când am ajuns în centrul localităţii.  Pornind pe o idee greşită m-am îndreptat glonţ către Valea Morsu, triunghi albastru. Ajunsă acolo nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că maşinile erau pe Drumul Grecilor, triunghi roşu. Clar, graba nu este o metodă eficientă de-a ieşi dintr-o situaţie.

Când, în sfârşit, am ajuns, era ora 13 şi câteva perechi de ochişori aveau o privire destul de mustrătoare, iar dacă nu a fost aşa, eu tot cu convingerea asta voi rămâne, pentru că mă simţeam cu musca pe căciulă. Formaţia a fost întregită având această configuraţie: Vio, Dana, Muha, Claudia, Octavian, Em, Vali, Emil, Andrei şi brăilenii, Cerasela, Gabi, Alois şi subsemnata.

Situaţia era următoarea: o parte erau decişi să parcurgă Cheile Chediu, atât de încântătoare în această perioadă a anului, iar restul să dea un raid cu biclele în spre Nifon. De la început au apărut mici deraieri din planul iniţial pentru ca Muha şi Vali, dornici de o mică încălzire a „cailor” din dotare, au fost primele victime ale „colţilor babei” lui moş Măcin. Pentru cine nu ştie, „colţii babei” este un soi de ciuline cu nişte spini hotărâţi care por fi numiţi şi moartea camerelor de biclă, fără probleme. Făcând un mic studiu pe net am aflat lucruri interesante despre proprietăţile terapeutice ale acestei plante, care poate întări diverse, însă cauciurile le “înmoaie” într-un mod dramatic. Deci o plantă cu multă personalitate, ca să zic aşa… Noi am fost profund afectaţi de al doilea talent al buruienii respective.

Prin urmare, Vali şi Muha şi-au cerut transferul la echipa „trecărilor” şi el a fost aprobat, dar rândurile cicloturiştilor de ocazie au fost mult subţiate rămânând o echipă străvezie ca număr, formată din Em, Octav şi cireaşa de pe tort, io. Cred că ar trebui să-mi fie recunoscători că am ocupat din prima locul destinat „verigii slabe”, care musai trebuie să existe în orice echipă care se respectă.

Aşa a fost la ei, in Cheile Chediu

Pentru că am ajuns să vă povestesc despre prima mea tură ciclistă, cred că e un moment bun să vă fac şi o mică prezentare a „palmaresului” meu:

- experienţă pe două roţi: zero

- echipament: mârţoaga lui Harap Alb, care neavând nici poftă de mâncare, nu a putut să se atingă de tava de jăratec şi să devină un Cube aşa ţanţoş ca al lui Em, panarame de ochelari, o cască de la skateboardul lui Tedi şi o pereche de mănuşi cu perniţe de gel, care, incredibil, dar au fost inspirat folosite.

- entuziasm şi dorinţă de învăţare: nelimitată.

Cam aşa mă prezentam eu la acest început de traseu.

Cireasa de pe tort, bomboana de pe coliva...

Deoarece Octavian şi Em mi se părea că moşmondeau prea mult la caii lor, am pornit încet înainte odată cu trupa de trekking, aşteptând să mă ajungă din urmă cei doi. Într-un final, drumeţii şi-au văzut de treaba lor, iar eu am rămas singură aşteptând în zadar să mai apară careva. M-am întors la maşini resemnată: ghinionul din acea zi nu era nici pe departe pe terminate.

Acel purice umblând năuc şi fără scop eram tot eu

Stând şi aşteptând vremuri mai bune, apare un coleg „de suferinţă”, aş vrea eu să spun, dar nu era cazul, pentru că omul era pe treaba lui, brăilean ca şi mine, dar cu vechi state de ciclist prin munţii Măcinului. Cred că avusese de-a face cu mulţi biciclişti pe acolo, dar cu unul care stătea şi se uita la stele în miezul zilei, fără obiectul muncii, era o chestie inedită. Intră în vorbă şi eu, bucuroasă că, în sfârşit, pot spune cuiva povestea vieţii mele, îi fac un raport complet care a început cu nişte prieteni de-ai mei invizibili (deocamdată) şi s-a terminat cu povestirea despre fabuloşii „colţi ai babei”. Omul, pe nume Daniel, politicos, a ascultat povestea mea de „noapte bună, copii” şi, între timp, i-a cunoscut şi pe Em şi Octav. Au fost în sat să cumpere camere de rezervă! Hmmm, eram tare simpatici cred, varianta vie şi relevantă a fabulei „Racul, broasca şi cu ştiuca”, o echipă puţin cam eterogenă şi uşor visătoare. I-am relatat într-un stil energic, care nu putea fi contrazis, că noi „mergem la Nifon, da?” Nu ne-a contrazis, dar ceva din ceea ce ne spunea ne-a strecurat îndoiala că noi, în aceea zi, la Nifon, nu vom ajunge, totuşi.

Pusă pe fapte mari

Ei, cam cu elocinţa cu care vă povestesc eu acum, cam aşa ne-am pus şi la drum. Adică greu. În câteva zeci de metri, cu tot respectul, a trebuit să opresc trupa din elanul care îi prinsese. „Em, zic eu, nu ştiu ce se întâmplă, dar nu pot (nu aş fi zis niciodată că nu ştiu) să schimb vitezele”. Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Daniel priveşte plin de interes

Em trage de rablă

„Em, tu auzi ce zgomote face lanţul ăsta?” Evident că nu ştiam cauza. Copy-paste:  Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Idem

Mai avem un astfel de mic incident unde inversaţi rolurile lui Em cu cel al lui Daniel şi aveţi rezolvarea. Eram mulţumită că mă scoate cineva din belea. E atât de bine când nu ştii nimic şi realizezi că sunt oameni care cunosc o grămadă de chestii. Eram tare atentă la explicaţii.

Hei, dar să nu credeţi că restul nu au avut partea lor de ieşiri la rampă. Următoare oprire a fost regizată de Octav, cu multiple pene pe ambele roţi. În rolul principal „colţii babei”, iar în cele secundare, Octav şi Em.

Octav admirând dezastrul

Finala Campionatului de pus petice

Em fură startul cu soluţie de injectat în caucioace

Ardelean... chibzuit... avea omul provizii la el!

Eram şi mai satisfăcută: numai eram eu în centrul atenţiei, nu aveam pană şi ştiau cum să repare camerele ciuruite. Daniel privea, în continuare, desfăşurarea noastră impresionantă de forţe. Eu fugăream pârşii pe câmpii. La propriu. Cum erau destul de mulţi, aveam o grămadă de treabă. Din când în când îl ajutam de Em să purice anvelopele, în care „colţii babei” îşi găsiseră culcuş confortabil. Nimeni nu prea mai zicea nimic de Nifon, decât aşa, formal, pentru întreţinerea tonusului.

Ce vreau să subliniez este că nici unul dintre ghinioanele avute nu ne-a demoralizat. Am fost veseli şi calmi şi, în final, chiar mulţumiţi de ispravă. Am savurat totul, chiar dacă alţii ar zice că nu prea a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Eiiii, şi am mers noi astfel, cu opriri, datorită „colţilor de babă”, până Daniel s-a despărţit de noi, el trebuind să ajungă până în seară înapoi în Brăila. Ne-a făcut plăcere compania lui şi sper să ne mai întâlnim pe drumurile Măcinului.

Eu, Octav şi cu Em, pe cont propriu, am continuat să pedalăm, până am realizat că am greşit drumul. Pe unde eram noi nu aveam cum să ajungem cu bicla la  Nifon. Parcursesem deja vreo 10 km (timpul nu mai are importanţă) şi mai aveam 20 km conform instrucţiunilor GPS-ului.  Acesta a fost singurul moment mai trist, când am luat hotărârea să ne întoarcem. Chiar mi-a plăcut, deşi DHS-ul meu a fost sinucidere curată. Am tras la pedale de mi-au ieşit ochii din cap şi chiar şi pantele cele mai mici mă epuizau grozav. Important este că, deşi tot rămâneam în urmă, am perseverat.

Ne-am întors la maşini.  Nu eram obosiţi, dacă mai rămâneam pe loc ne-ar fi luat frigul şi am hotărât să încercăm şi asfaltul, mai ales că trebuia să mă obişnuiesc cu stresul traficului pe carosabil. Am tropăit în grup compact până am ieşit din Greci şi am ajuns la şoşea. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, deşi am dat la pedale dublu faţă de colegii mei. Când să ne întoarcem spre Greci, „colţii babei” şi-au făcut din nou remarcată prezenţa, de data asta în camera mea din faţă. Dacă vreţi să mergeţi în Dobrogea la biciclit, sub nicio formă să nu mergeţi pe drum cu iarbă, ci numai pe pământ bătătorit sau astfalt. Cum intri în zonă cu vegetaţie, cum te atacă din toate părţile aceşti spini nemiloşi. Acest lucru nu este specific doar Măcinului, o situaţie identică se regăseşte şi în Cheile Dobrogei, de exemplu.

Când am ajuns în Greci, deja era pe înserat. Eram într-o formă grozavă, mi-a plăcut totul, am învăţat o grămadă de chestii noi, eram veselă şi aş mai fi putut pedala, dar deja trebuia să ne găsim un loc de înnoptat. Mai mult decât atât, eram grozav de mândră de „tura” mea. M-am ţinut în şa aproximativ 20 km, ceea ce nu-i deloc de ignorat pentru „experienţa” mea de cicloturist. Amorţeala din fiecare muşchi din corpul meu, din această cauză, era plăcută şi dovada că totul nu a fost doar imaginaţie, ci s-a întâmplat în realitate.

Afară frigul s-a lăsat într-un fel care ne-a amintit că suntem foarte aproape de locuinţele noastre şi că scopul principal pentru care ne adunasem atâţia pinguini, aveam sanşe să-l ratăm, din cauza temperaturii scăzute şi a vântului care bătea cu putere.  Ne strânsesem toţi ca să bem o bere pentru Cerasela, fiindcă era ziua ei, dar nu puteam nici mânile să le scoatem din buzunar. Aşa că… ne-am urcat în maşini şi am prins, probabil, ultimul bac spre Brăila.

Ziua s-a încheiat mai mult decât plăcut, la o şaorma de casă, un vin sau o bere, cum a dorit fiecare.

Dacă Em este mulţumit de ziua petrecută, eu de ce nu aş fi?

Pinguinii aflaţi în deplasare au rămas toţi la Cerasela peste noapte, stabilind ca duminică să ne vedem din nou, pentru o plimbare până la Vulcanii Noroioşi.

Pinguinii şi noroiul

Concluzii:

-          Măcinul este la fel de frumos şi cu şi fără „colţii babei”. Am scris de nenumărate ori despre frumuseţea lui şi acesta este singurul motiv pentru care nu am amintit locurile prin care am trecut. Sunt sigură că şi cei care au trecut prin Cheile Chediu s-au simţit bine şi au petrecut clipe plăcute.

-          „Colţii babei” este o plantă pe care o tratam până acum doar cu indiferenţă. Am ajuns însă să îi port un respect deosebit, pentru ravagiile pe care e capabilă să le producă.

-          Despre entuziasmul meu de biciclist începător nu voi vorbi prea mult pentru că am încercat să-l evidenţiez prin tot ce am scris până acum.

-          Am învăţat de ce am două manete de frână pe ghidon, care sunt foile şi care pinioanele, dar nu am învăţat cum să le manevrez în combinaţii optime.

-          „Calul” meu este mai mult pentru ture de penitenţă, decât pentru ture de plăcere, dar îi sunt recunoscătoare, pentru că mai mult decât atât nu cred ca poate da.

-          Mulţumiri pinguinilor pentru că alături de ei descoper mereu ceva nou şi pentru că au răbdare cu mine, uneori mult mai multă decât aş avea eu. Abia aştept să mă văd cu ei peste câteva zile să sărbătorim Paştele împreună şi să vă povestesc cum a fost.

Mulţumiri Claudiei de la care am “împrumutat” nişte fotografii superbe. Cea care mi se pare cea mai reuşită şi, parcă, mă reprezintă este aceasta:

Mulţumiri lui Em care m-a şcolarizat şi care mi-a făcut cadou trackul pe care l-am parcurs:

http://www.bikemap.net/route/425975

Bucăţele de Făgăraş

Well, well! Într-o lună de zile, pentru a doua oară în Făgăraş: întâlnirea de iarnă carpati.org, organizată la cabana Sâmbăta.

Un efort mare pentru noi, cei din estul ţării, dar dorinţa de a fi acolo a învins comoditatea.  Ne-a găsit Cătălin din Galaţi şi astfel am devenit trei care plecam din Brăila către Sâmbăta, vineri dimineaţă. Un drum făcut de zeci de ori, la care am învăţat fiecare detaliu, un drum care, în continuare, îmi place să-l parcurg. Pe rând, trecem de Buzău, Ploieşti şi urcăm spre Braşov. Încercăm, dar nu reuşim să ne sincronizăm cu Vio şi Octav, care rămân la o distanţă apreciabilă după noi.

Pe la 4 pm plecăm de la Complexul Sâmbăta, echipa mărindu-se cu doi câini.

Manastirea Brancoveanu (foto: Alois C.)

Pregatiti de drum (foto: Alois C.)

Nu-mi plac câinii fără stăpân, nu-mi plac animalele domestice lăsate de izbelişte, dar se întâmplă câte unul să îmi intre sub piele. Aşa s-a întâmplat cu Câinele Roşu, care alături de un căţel negru, creţ  şi tembel, ne-a însoţit până la cabană. Câinele Roşu e mare, deosebit de frumos, cuminte, blând şi discret. Şi, desigur, are blana ca o vulpe.

Cei doi tovarasi necuvantatori (foto: Daniel B.)

Zăpada scârţâie plăcut sub tălpi, ştim ce înseamnă acest lucru. Dar mai bine să scârţâie decât să simţim efectul glisării pe porţiunile de gheaţă, ce se pot întâlni peste tot pe potecă. Nările ni se lipesc şi, cu toate acestea, eu zic că vremea este frumoasă, cu un traseu pe măsură.

Ne oprim des, îi sunăm pe Octavian şi Vio, care se apropie, dar nu suficient cât să ne întâlnim. Mergem pe o vale pe care am străbătut-o şi astă vară şi încerc să alătur cele două peisaje care se pare că nu prea au multe puncte comune. Îmi aduc aminte de această piatră sau de acest podeţ, care atunci era compus doar din doi buşteni, iar acum este consolidat cu scânduri, uite băncuţa de pe care nu atingeam cu picioarele solul, iar acum este afundată bine în zăpadă…

Unul dintre podete (foto: Viorica C.)

Timpul trece pe nesimţite şi se lasă amurgul peste noi. Când ieşim în golul alpin, noaptea ne învăluie de-a binelea, tăcută, aducând cu ea magia. Frigul este din ce în ce mai puternic, poate şi din cauză că oboseala şi-a înfipt deja colţii în noi, însă, deasupra noastră, se deschid cerurile. Privirile ne sunt atrase de lumina fără cusur a lunii ce mângâie culmile mute care străjuiesc valea. Jos, lângă noi, sunt  brazii întunecaţi, călugări cerniţi şi posaci, iar deasupra lor, vârfurile munţilor albăstrui cu vinişoare strălucitoare de zăpadă.

Privirile caută fără încetare Fereastra,  cu conturul ei hipnotizant. O urmărim pe după brazi, o studiem cu pauze,pe îndelete, când avem priveliştea liberă în faţa ochilor şi, acolo, din leagănul ei, mă privesc cu ochii de astă-vară. Da, eu sunt acolo şi mă uit mirată în vale, la silueta care urcă din ce în ce mai greu, cu privirile aţintite în sus. Cât aş vrea în zilele ce vor urma să urc până în braţele Ferestrei,  să mă reîntâlnesc cu mine…

În vale, unde suntem noi, întunericul deplin este stăpân. Ne oprim la fiecare 10 paşi aşteptând să vedem cabana. Nu vedem nimic. Doar indicatoare deprimante: 20 de min, 15 min etc. Se insinuează miros de fum de lemn de brad, dar iniţial nu-l iau în seamă, neînţelegându-i rostul. Dacă ar fi fum, aşa cum pare, eu ar trebui să fiu măcar în curtea cabanei, mi-am zis. Într-un  final, îl accept ca pe al şaselea tovarăş de drum. Şi intru în reverie.

Afară a fost poezie şi mister. Ajunşi la cabană ne-am trezit aruncaţi în plin prozaic. Locul care ar fi trebuit să-l găsim cald şi primitor era mai îngheţat şi distant decât un congelator de măcelarie. Ne-am găsit singuri o cameră rece, rece, în care, în zadar, am sperat să rezist fără mănuşi în mâini. Băieţii, obosiţi şi ei, şi-au lăsat rucsacii şi au plecat imediat să taie lemne pentru că, deşi cabanierul ştia că va avea cabana plină, nu a pregătit nimic pentru drumeţii care aveau să-i calce pragul.

"Hruba" (foto: Catalin F.)

Eu am rămas în cameră, unde frigul îmi îngheţa încet, dar sigur, spatele încălzit de mers şi de rucsac. Urmarea? O stare de răceală şi un tremurat care nu m-au lăsat toată seara. Am mâncat în frig, într-o sală de mese semidezmorţită şi am dormit la zero grade sub un morman de pături, echipată ca şi cum aş fi putut ieşi în orice moment afară fără probleme.

O seară în care, în jurul sobei, am stat înfriguraţi şi cu multe întrebări despre cum se poate ca o cabană să se prezinte astfel oaspeţilor care au nevoie de adăpost. Eram împărţită între dorinţa de a mă întoarce sâmbătă acasă şi ambiţia de a nu ceda.

Ne incalzeam prin autosugestie (foto: Alois C.)

Dimineaţa a venit aşa cum vin toate dimineţile pentru mine: cu pace, cu linişte, mirare şi, mai ales, cu putere de a merge mai departe.

O imagine relevanta: speranta patrundea timida prin ochiul ferestrei (foto: Octavian C.)

Am râs când am văzut termometrul care arăta limita de îngheţ şi am ştiut că voi rămâne aici până la sfârşit.

Initial arata zero grade, apoi a inceput sa creasca usor (foto: Octavian C.)

De un optimism şi o energie debordantă era şi Octav, care dorea să urce pe Colţul Bălăceni, traseu de alpinism. Cred că el mai bine încerca la Bălăceanca, pentru că Bălăceni era nebunie curată, după cum se va vedea.

Pentru a scăpa de frigul din cameră ne-am zis că trebuie să ieşim afară.

O bucatica de Fagaras (foto: Catalin F.)

Am pornit spre Fereastră, fără să ştim până unde vom putea ajunge. În unele zone bătea vântul, gerul era destul de pronunţat şi zăpada era aşezată pe straturi, aşa cum a prins-o vremea: când pulver, când îngheţată, sub formă de plăci.

Spre creasta (foto: Viorica C.)

Valea Sambata si dincolo de ea (foto: Viorica C.)

Am mers până la primul indicator care arată vreo două ore până în creastă şi urcarea pe prima muche ne-a convins, pe o parte dintre noi, să renunţăm, pentru că zăpada era instabilă şi dădea semne că ar vrea s-o ia la vale, deci ne-am întors.

Undeva prin Valea Sambetei (foto: Catalin F.)

Cu ochii spre culmi (foto: Catalin F.)

Nu se vedea prea bine pe sus, dar, după cum bătea vântul, nu era absolut deloc vreme de creastă. De data asta era clar că nu voi putea ajunge în Fereastră. Next time…

Intr-o pauza (foto: Catalin F.)

Octavian şi Viorica au continuat să urce, o parte din cei de pe traseu au mers cu ei, o parte au renunţat şi s-au întors la cabană. Încălziţi de mişcarea făcută am trecut la operaţiunea de îmbunătăţire a condiţiilor din cameră şi băieţii iar au tăiat lemne, dar cu un alt spor decât cel de aseară şi de data aceasta, în cameră se simţea un aer cald şi mult mai plăcut.

O buna metoda de a te incalzi (foto: Catalin F.)

Au apărut Andrei şi Claudia, proaspăt ajunşi la Sâmbăta, s-au întors din tură Viorica şi, la scurt timp, Octavian, povestind că au renunţat datorită unei căderi de zăpadă produse chiar lângă ei.

Carpatiştii au umplut cabana aşa cum au promis. Câinele Roşu nu a mai plecat, a fraternizat cu cel de la cabană şi, cuminte, a păzit colac uşa cabanei în aşteptarea unei vorbe bune şi a unor bucăţele de mâncare.

Cabana Sambata in forfota (foto: Catalin F.)

Pe seară am coborât în sala de mese, care a devenit neîncăpătoare, dar noi deja aveam un colţ al nostru unde ne-am pinguinit fără prea multe mofturi.

In coltul "pingunilor" (foto: Alois C.)

Micul campionat de table (foto: Viorica C.)

Pinguini (foto: Octavian C.)

Acum era mai cald în sală, locuri se găseau din ce în ce mai greu, chitariştii au creat o atmosferă boemă şi fiecare a încercat cum a putut mai bine să se integreze în „peisaj”.

Zona "artisticoasa" (foto: Octavian C.)

Noi ne-am integrat cu nişte sticle de vin, vorbăraia, din care îmi aduc aminte vag câte ceva, şi contribuţia noastră la spartul urechilor celor din jur când ni se părea că este cazul. Mike şi Radu au apărut în plină reuniune, după un concurs de ski de tură de pe la Zărneşti. Aşa cum era de aşteptat ei nu se dezmint şi rămân fideli mişcării sub toate formele.

Au fost cu noi chiar şi cei de departe. Mihai Tănase, zis şi Telemark (ştie el de ce), a însoţit urările lui de bine cu nişte ciocolată franţuzească care a dispărut rapid după un tur prin toată sala, pentru că se ştie că ciocolata este un lucru foarte greu de refuzat de montaniarzi. Eu aş fi preferat mai mult prezenţa lui, dar nu mi-am pierdut speranţa că ne vom tachina şi faţă în faţă, nu numai pe net.

Nu ştiu cum a trecut seara, dar, la un moment dat, ne-am uitat în jur şi am văzut că am rămas cam puţini în sala de mese. Atunci am urcat în camere şi, de data aceasta, într-o căldură aproape sufocantă (Alois a întreţinut focul cu mare conştiinciozitate) am căzut în braţele lui Orfeu.

Ultima azi a fost rezervată, ca de obicei, întoarcerii.

Pregatiti de intoarcere (foto: Alois C.)

Pinguini, pe locuri, fiti gata! (foto: Viorica C.)

Lungă şi obositoare, mai ales în a doua jumătate a ei. Însă, datorită nu ştiu cărei întâlniri PD-L, PSD, naiba să-i ia, am fost deviaţi de la Râşnov, prin Braşov şi, deşi nu ne-am propus, am mers prin Nehoiu, Buzău etc. Drumul prin Nehoiu a fost o mare bucurie pentru mine, deoarece munţii Buzăului nu vor înceta să mă atragă prin sălbăticia şi frumuseţea lor. Un peisaj unic, drumul suspendat prin munţi, barajul îngheţat de la Siriu, o masă cu bulz şi ciorbă fierbinte la o pensiune din Măgura, ne-au făcut să trecem mai uşor peste zona cea mai nesuferită, dintre Buzău şi Brăila, unde am mers printr-o ceaţă deasă şi o vreme cam câinoasă.

Lacul de acumulare de la Siriu

Concluzii (pentru că, uneori, se mai cer):

-          Am mai dobândit un prieten în ale muntelui: Cătălin.

-          Am verificat încă odată că nu trebuie să nu renunţi până nu este totul complet pierdut. După ploaie, întotdeauna vine soarele şi, deşi ne aflăm în plină iarnă, soarele ne zâmbeşte chiar şi după stratul gros de nori, chiar şi în pofida frigului care ne îngheaţă sufletul, până la indiferenţă. Mi-ar fi părut rău dacă aş fi ţinut cont doar de nemulţumirile pe care le-am avut şi nu aş rămas până la capăt la Sâmbăta.

-          Mă gândesc încă la Câinele Roşu, care, într-un mod absolut inexplicabil, a reuşit să mă facă să-l îndrăgesc.

Cainele Rosu

-          Fereastra Mare a Sâmbetei  şi-a exercitat magia şi de această dată şi faptul că nu am ajuns până acolo, mă face să doresc şi mai mult acest lucru. Va deveni un fel de „acasă” şi fiecare întâlnire cu ea va fi, aşa cum am spus, o întâlnire cu mine.

-          Am avut parte de un puzzle cu Făgăraş: bucăţele aparent disparate, decizii sau sentimente contradictorii şi încă un week-end la munte.

Last Christmas (unde se va vedea că nu e vorba absolut deloc de Crăciun)

Ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om

– Antoine de Saint Exupery

În materie de sărbători (Crăciun sau Anul Nou, chiar nu contează) cred că sunt un fel de Grinch sau Scrooge sau alt personaj ursuz. E vorba doar de nişte simple perioade pe care ţinem cu tot dinadinsul să le transformăm în nopţi şi zile de poveste.  Încercăm să dăm basmului coordonate reale şi, probabil, că unora trucul le reuşeşte.

Sărbătorile de iarnă ideale le-am văzut pentru prima oară în clipul celor de Wham, Last Christmas. Eram adolescentă şi iarna lor de poveste, decorul de vis erau, pe atunci, tot ceea ce mi-aş fi putut dori. Între timp, anii au trecut fulgerător, George Michael şi-a schimbat orientarea sexuală, deci nicio şansă să-mi ofere vreodată micuţa broşă şi inima lui, iar decorul cu munte, zăpadă şi cabană izolată de lume, în care să ciocnesc un pahar de şampanie alături de buni prieteni a rămas doar o dorinţă uitată.

S-ar părea că „telenovela” a ajuns într-un punct mort. Un alt an care trece, un alt Revelion, cine ştie pe unde, fără cabană, fără George Michael şi fără zăpada care cade din brazi. În realitate, nu a fost chiar aşa: ultimii doi ani am fost la munte, alături de „pinguini”, am făcut pasul dintre ani în două locuri diferite, dar foarte frumoase (Lepşa, Bansko) şi s-a întâmplat că decorul pe care mi l-am dorit atât de mult îl voi revedea şi la cumpăna lui 2009 cu 2010.

Totul a decurs aşa cum decurg unele lucruri: de la sine şi pe negândite. Am văzut, prin noiembrie, o ofertă de Revelion la cabana Negoiu, am anunţat pinguinii şi în două-trei zile trimeteam avansul, pentru că se pare că această variantă a întrunit rapid majoritatea, ceea ce va rămâne un eveniment notabil şi rar totodată în comunitatea noastră.

30 decembrie. Am tot visat fiecare la ce va fi şi cum va fi, până când ne-am adunat pe DN1, pe la Ploieşti, cap compas Ţara Făgăraşului.

Convoiul pinguinesc ar fi mers cu viteza vântului către Porumbacu de Sus, dacă între timp nu ni s-ar fi făcut foame şi, ca în poveste, nu ne-am fi întâlnit în drumul nostru cu un loc cu mâncare, băutură şi căldură, adică la Mîndra, acasă la Em. Mama lui Em (a rămas în memoria colectivă pinguinească drept mamaluem),

Em si Mamaluem

gazda noastră, nu s-a speriat de trupa de pinguini flămânzi şi gălăgioşi şi, fără frică, ne-a pus la încercare tăria cu o ciorbă de fasole cu afumătură şi ceapă strivită cu pumnul, nişte cartofi gratinaţi umpluţi cu brânză, totul udat cu o ţuică dublu distilată care ne-a cam tulburat puţin privirea, gîndurile fiind de mult tulburate, în cazul nostru.

Nu suntem rusinosi si nu am avut nevoie de ajutor, ne-am gospodarit singuri

A fost o masa pe cinste!

Am plecat, mulţumind gazdei pentru osteneală, şi ne-am oprit, în sfârşit, la Porumbacu de Sus. Aici, am lasat maşinile şi ne-a luat un nene cu o dubiţă până în apropierea carierei de marmură, de unde, pentru noi, abia începea traseul.

Cred că pe la 17.30 eram gata de urcare. Asta dacă am fi început să urcăm, pentru că ne mai aşteptau câţiva km de forestier, pe care am început să-i parcugem cu stoicism. Drumul în sine ar fi fost o plăcere, dacă nu am fi avut cam toţi nişte rucsaci plini cu de toate, preponderent lichide şi porci preparaţi în toate felurile.

La inceput de drum

Dorinţa de a scăpa de un rucsac pe care abia îl ridicam de jos m-a motivat atât de mult, încât eram în stare să nu mai fac nicio pauză până sus. Şi, cu toate acestea, am ajuns la cabană pe la vreo 21.30. Vremea a ţinut cu noi, fiindcă nu a fost frig deloc, zapada era în cantitate mică şi apoasă, prin urmare, m-am simţit bine, cu toată oboseala de peste zi şi greutatea bagajului care mă cam apăsau.

Lumina caldă a cabanei şi vocile celor din jurul ei au început să taie întunericul pădurii şi, atunci, am ştiut că am ajuns. Nu ne îndurăm să intrăm: vârfurile munţilor străjuiau locul de jur-împrejur şi doar într-un colţ puteam vedea, până în vale, luminile Avrigului şi ale Sibiului. Iar, deasupra, cerul înstelat şi luminos al unei nopţi blânde de iarnă.

În cabană am gasit forfotă mare şi aşa a rămas până în ultima zi. Sala de mese, toaletele subdimensionate şi scările erau în permanenţă străbătute la orice oră din zi şi din noapte. Cred că doar în cameră te simţeai într-adevăr liniştit, chiar dacă ea era de şase locuri.

31 decembrie. Dimineaţă am deschis ochii pe decorul de poveste pe care îl zăream pe fereastră. Ce minunăţie să mă ştiu în inima Făgăraşului, pentru că atât de rar pot să ajung până la aici, iar tura de astă-vară încă mă ţinea legată de aceste culmi vrăjite.

Însă nu vă gândiţi că am sărit în bocanci şi am ajuns drept pe munte. Nici vorbă! Ceai şi cafea la primus, desfacerea desagilor cu bunătăţi cărate cu multă trudă până sus, degustarea lor şi, desigur, multă vorbărie cu tovarăşii mei. Şi avem atâtea de spus, multe ture de reamintit, altele, la care nu am fost împreună, de povestit, deci niciodată nu vom termina de subiectele.

Un pranz luat mai pe inserat

Pe la prânz am dat o fugă la cascada Şerbota.

Plecarea de la cabana

Unii au confundat anotimpurile

Prilej de ceva mişcare ca să mai facem loc pentru mesele care vor urma şi de puţină joacă, în condiţii de iarnă.

Cascada Serbota

Valea cascadei este destul de vizitată, dar de pe poteca îngustă pe care ne aflam, am făcut poze, ne-am îmbulgărit şi am făcut roată privirile cuprinzând tot ceea ce ne înconjoară, cu bucurie.

Ajunsă în cameră, îmi aduc aminte, vag, de perioadele similare din alţi ani. Ce anostă mi se pare toată agitaţia aceea legată de rochia de revelion, selecţia atentă a accesoriilor, facută cu multă alergătură prin magazine, pantofii şi, în ajun, coafura, unghiile şi o grămadă de alte trăznăi asemănătoare! Mă simt eliberată de toate aceste lanţuri fără valoare, dar care atunci îmi ocupau o grămadă de timp şi, culmea, mi se păreau şi importante.

Acum, mi-am îmbrăcat mândră tricoul de pinguin, bocancii şi încerc să nu arăt prea ciufulită, tragând cu nădejde prin păr un piepten. Sunt mai mulţumită decât acum câţiva ani când arătam ca o păpuşă Barbie, echipată cu cel mai nou set de bal. Mi-am mai învins nişte prejudecăţi conform cărora contează mai mult ambalajul, masca, decât conţinutul.

Poate vreţi câteva impresii şi despre Revelionul de la cabana Negoiu. Le voi schiţa inginereşte:

-          Multă lume. Toţi cei care bântuiau fără încetare pe holurile si scările cabanei, acum erau aliniaţi la mese într-o singură încăpere.

-          Organizarea mi s-a părut foarte bună, deşi nu am termen de comparaţie cu altă cabană în aceeaşi perioadă. Se pare că totuşi cabanierul a dus la bun sfârşit misiunea de a oferi o masă festivă cu de toate şi, mai ales, de păstra o atmosferă cât mai plăcută

Masa festiva

-          Buna dispoziţie pinguinească s-a manifestat fără reţineri şi de data aceasta şi, pe măsură ce noaptea se consuma, se pare că avea o intensitate din ce în ce mai mare.

Cantarea de la 12 noaptea

Hora pinguineasca de la 12 noaptea

-          Chiar şi aici, la peste 1500 m, specia aceea de români numiţi manelişti sau cocalari, însoţiţi de prinţesele de rigoare, şi-a făcut simţită prezenţa. Dar se pare că nu le prieşte altitudinea şi, după câteva încercări de a impune tot felul de dansuri şi maniere specifice, au fost nevoiţi să se retragă. Restul au răsuflat uşuraţi şi abia după plecarea lor, petrecerea a început să intre pe un făgaş firesc.

Probabil că locul unde mă aflam, muntele atât de aproape de mine, m-a făcut să oscilez între două planuri: bucuria petrecerii timpului alături de prietenii mei şi lumea interioară, mobilată cu gânduri, planuri şi, mai ales, amintiri. Graniţa între ele este fragilă şi trec cu uşurinţă dintr-o parte în alta. Când noul an a devenit o realitate, după euforia acelor clipe, mi-am zis că e momentul pentru puţină linişte şi am urcat în cameră. De pe terasă, culmile întunecate încercau să-mi spună despre veşnicie şi despre ce credem noi, oamenii, înşelându-ne, că este veşnicia. Tremurând, am intrat în cameră şi am tras sacul de dormit peste mine ca un scut protector.

1 ianuarie. Unii dintre ai noştri au pornit spre creastă, pe când restul încă îşi găseau odihna sub pături după o noapte de petrecere.  Afară era ceaţă, vântul bătea şi vremea ne dădea de înţeles că se va schimba. Nu prea era de ieşit pe afară şi restul zilei ni l-am petrecut la gura sobei, spunând poveşti despre munte, pentru munte, de pe munte. Seara ne-am adunat toţi şi, la un pahar de vin, bere sau ce şi-a dorit fiecare, am continuat şezătoarea.

Vin, cabana si povesti la gura sobei

2 ianuarie. A venit şi iarna mult-dorită. Un covor gros de zăpadă acoperea pământul reavăn de cu o zi în urmă. Ceaţă, ninsoare, cei de acasă ne vorbeau de cod galben sau portocaliu, nici nu le mai contabilizez măcar, şi azi ne-am propus să ajungem la Piatra Prânzului. Adevărul este că era cazul să ne mai mişcăm fizicul după vreo două zile de stat la căldură, mâncare şi băutură.

Podete, lanturi... un traseu frumos

Traseul spre Piatra Prânzului a fost pitoresc, cu podeţe şi cabluri, cu o potecă intactă şi cu mult whiteout în zona de gol alpin. Fără gipiesul lui Em ne-ar fi fost destul de greu să ajungem unde trebuie. Chiar şi pentru Mike şi Radu, care trecuseră cu o zi înainte pe aici, orientarea a fost dificilă pentru că, de la  câţiva metri în jur, nu se mai vedea mare lucru. A meritat drumul până la Piatra Prânzului, pentru că în căldarea aceea am găsit un strat foarte gros de zăpadă care abia aştepta să fie tăvălit de bocancii noştri. Nu am stat prea mult pe gânduri şi, în curând, locul arată ca o curte de şcoală în recreaţia mare. După ce am stat la cabană, în camera aceea mică, acum aveam atât spaţiu în care să ne consumăm energia.

Prin ceata

Pentru cei care nu ştiu ce se poate face pe o întindere acoperită cu zapadă, o să le dau câteva idei nebuneşti: în primul rând, multe tumbe, cu diverse aruncări (pe faţă, pe spate, fără sprijin în mâini etc, etc), apoi poţi să-ţi îmbunătăţeşti, fără frică, tehnica de stat în mâini, roata, să sari „capra” până cazi lat de oboseală, să pui piedici, să joci „dulapuri”, „lapte gros” şi să te dai la vale folosind controversata tehnică „fundeni”. Pantele erau suficient de bune pentru nişte alunecări frumoase, însă zăpada, prea pufoasă, nu prea imprima o viteză mulţumitoare. Însă ce mai conta?

După vreo două ore şi mai bine de zbenguială, numai Radu mai avea încă forţă să ne demonstreze „pasul căproiului”, restul, ne cam bătea gândul de întoarcere, mai ales că ningea, ningea fără încetare, cu ceaţă la fel de deasă ca la venire.

Frumos drumul spre Piatra Prânzului, deşi nu e traseu de iarnă şi, pe unele zone, e bine să se ţină cont de starea zăpezii, cât de stabilă este. Când se va face cald afară va trebui să revin să-l fac până în creastă.

Am ajuns la cabană cu poftă de mâncare şi, unii, cu multă creativitate, pe care au folosit-o la construirea unui om de zapadă uriaş, puţin mai nonconformist decât fraţii lui de la câmpie, pentru că avea în mâini o chitară şi o halbă de bere şi se vedea, în mod explicit, că este un om şi nu o „oamă” de zăpadă.

Omul nostru de zapada, numit Elvis

„Oama”, însă, exista şi ea, era undeva în zona anexei cabanei, opera altor iubitori de sculptură în zăpadă. Probabil că, în noapte, omul nostru şi-a făcut curaj din halba îngheţată şi i-a trimis câteva acorduri de cristal din chitara lui domniţei de gheaţă.

...si ea

Ultima seară la cabană ne-am petrecut-o golind sticle, casolete şi pungi. Nimeni nu mai dorea să care în mod inutil nimic la vale. Începuseră să-mi placă pătuţurile supraetajate, soba care cerea un adevărat ritual ca să fie pornită, dar odată ce-i dădeam de hac umplea încăperea de căldură şi de miros de ger învins. Însă nu m-aş fi putut obişnui cu modalităţile foarte precare de igienizare. Aici a fost o problemă şi o baie fierbinte, în care să stau la înmuiat macar vreo oră,  a fost unul din motivele pentru care drumul de întoarcere mi s-a parut atât de lung.

3 ianuarie. Şi pentru că am ajuns la drumul de întoarcere, el a pornit de la cabană, prin pădure, prin zăpada abia aşternută, pe care bocancii noştrii o săltau în valuri.

Ziua, poteca era mult mai frumoasă, brazii sclipeau sub povara îngheţată şi am trecut iar în planul interior, în care eram doar eu cu mine.

Nici nu se putea un moment mai bun pentru aşa ceva: tocmai s-a terminat un an, abia a început altul. Acum te gândeşti la tine, la cei care au fost, la cei care sunt şi priveşti în faţă. Mergi fără încetare şi încerci în gând să descifrezi ce va fi. Nici nu ştii când ai ajuns jos.

Spre casa...

La sfarsit de tura

Am urcat în maşina aceluiaşi nene care ne-a adus până aici şi de la Porumbacu de Jos ne-am urcat în maşini şi am plecat către Valea Prahovei. Ningea în permanenţă şi nu ştiu cum s-a făcut, dar nu am prins niciun blocaj pe DN1. Ştiam că, din cauza numărului mare de turişti, circulaţia de la Braşov a fost deviată pe la Cheia, pe DN1A. Acesta a fost motivul pentru care nu am avut motive de stres până la Buzău. Abia de aici a început partea urâtă a drumului: noapte, ninsoare şi polei. Am mers din această cauză foarte încet şi tot drumul a fost presărat cu maşini care zăceau în vreun şanţ în aşteptarea unei şanse de remorcare.

Când am ajuns acasă eram ruptă de oboseală şi ideea că a doua zi plec direct la job mă termina. Mi-am adunat forţele pentru baia fierbinte la care visasem şi am adormit cu gândul că s-a mai împlinit o dorinţă: Last Christmas a deveni realitate şi chiar trei ani la rând. Haha! nu a fost nevoie de prezenţa lui George Michael şi dacă mă gândesc puţin mai bine, erau cam pantofari băieţii. Cum să urci cu geanta de voiaj la cabană? Nu ar fi rezistat la Negoiu, cu siguranţă!

Cântă “carpaţii”

Seară caldă, într-o iarnă,
Cabană de crai.
Am umplut Curmătura de râsete
Şi căni de ceai.

Bocancii au râmat
Spre Piatra Mică
Pioleţii au aruncat
Bucăţele de stâncă.

Poteca urcă,
Prin sufletele noastre,
Spre creastă, către Liviu,
Care zâmbeşte şi el.

Chitara-i cântată iar,
Din mână în mână.
Tricourile printate
Se-apropie încet.

„Iar mă duc… şi iar mă duc”
Strigăt stingher
Rămâne în amintire
Dinspre Bârnova

Mesaj pinguinesc