Palinka să fie, pentru că gulaş am găsit deja!

Când trebuie să mă gândesc la cea mai mare ameninţare pentru mine, atunci răspund fără să mă gândesc prea mult: timpul. Prea multe de făcut şi prea puţin timp pentru ele. Fiecare sarcină dusă la bun sfârşit înseamnă o victorie asupra inamicului meu numărul unu.

Prin urmare, a trecut ceva timp de când m-am întors de la Balvanyoş dintr-o aventură de patru zile pline şi frumoase şi nu am fost în stare să scriu un rând despre această plecare. Nu am fost mulţumită de inactivitatea mea, pentru că sunt atât de multe de povestit şi, la un moment, dat a trebuit să trec la treabă în faţa monitorului. Uite aşa, s-a născut povestirea de mai jos.

1 decembrie:

Joi dimineaţă plecăm la drum către Balvanyoş pe la Focşani, Oituz, Târgu Secuiesc, Balvanyoş. O vreme foarte frumoasă, un drum liber, fără trafic deosebit, şi, după ce am trecut de Oituz, locuri necunoscute pentru mine. Nu prea îmi aduc aminte să fi trecut pe acolo sau, dacă am fost, au trecut ani buni de atunci.

La un moment dat, după ce am trecut de localitatea Turia, am intrat pe un drum cam prăpădit şi am ajuns undeva unde era o răspântie şi vreo două-trei clădiri. Suntem în Balvanyoş! Foarte rapid ne sare în ochi şi pensiunea Cetate, locul unde aveam rezervare. Pensiunea este simpatică foc şi aceeaşi impresia ne-am păstrat-o până la finalul excursiei noastre.

Ca să fac o scurtă caracterizare pensiunii, ea sună cam aşa: camere modeste ca preţ, personal amabil, un restaurant cu multe opţiuni în ceea ce priveşte mâncarea şi un ambient pitoresc şi specific secuiesc.

Ajunşi acolo, după ce ne-am cazat, nu ne-a rămas mare lucru de făcut decât să ne aşteptăm tovarăşii cu care ne vom petrece aceste zile. De la Târgovişte, Ana-Maria deja a ajuns, dar gălăţenii, majoritari, au mai zăbovit pe drum.

Seara se lasă în această perioadă cu repeziciune, prin urmare, când echipa s-a întregit nu ne mai rămas prea mult timp decât pentru o scurtă plimbare de recunoaştere a împrejurimilor. Am ajuns pe o potecă, lătraţi de câinii din curţi, la un prim „obiectiv” turistic: o mofetă. Mofeta este un bazin amenajat, unde te poţi îmbăia în ape termale, sulfuroase, minerale etc. Aici era o apă preponderent sulfuroasă, nepotabilă, unde vara te putea scufunda să stai atât cât să nu te sufoci cu gazele pe bază de sulf, care, de la o anumită concentraţie încolo, devin toxice, chiar mortale.

Foto: Adi P.

Mofeta. Foto: Lucian B.

Se pare că am păşit într-o altă lume, aceea a unor munţi plini de surprize pe ei şi în ei. O zonă de sorginte vulcanică, aşa cum nu sunt prea multe prin ţara noastră, avea să ne fie terenul de joacă în aceste zile.

Am devenit foarte curioasă, dar plimbarea de seară nu a avut rolul să mă liniştească, ci să mă facă să aştept cu mai multă nerăbdare ceea ceva urma. Lucian, bun cunoscător al acestor locuri ne spune de cetăţi, peşteri, vulcani stinşi, mlaştini. Extrem de interesant şi dacă mai punem la socoteală şi denumirile stranii cum ar fi Puturosul, Ucigaşul şi altele, mai secuieşti, vă daţi seama că se anunţau nişte zile pe cinste.

Gălăţenii, oameni aşezaţi, au plănuit cam aşa: ziua, balaureală, mai mult sau mai puţin controlată pe coclauri, iar seara, întrunire culturală cu grătar şi udătură diversă şi asortată.

Paprika, un simbol autentic. Foto: Adi P.

A fost un mod de viaţă ideal, aş putea spune. Mişcare, munte, aer, nu curat, ci sulfuros şi, apoi de-ale porcului, tărie şi vin şi multă muzică, nu toată românească, dar care nu pot spune că mi-a displăcut. Au şi cântecele ungureşti farmecul lor, pentru că la chef şi ei devin sentimentali sau vijelioşi.

La socializare. Foto: Kya

2 decembrie

Mi-a plăcut faptul că programul a fost relaxat. Vineri, pe la 9.30, ne strângem să plecăm spre primul traseu şi anume circuitul Muntelui Puturosu. Marcaj: Punct Albastru. Durata aproximativ 3 ore cu opririle de rigoare la obiective şi fotografiat. Plecarea s-a făcut de la Hotel Best Western Balvanyoş – Peştera Puturosu – Peştera cu Alaun – Tinovul Buffogo – Cimitirul Păsărilor – Peştera Ucigaşul – Hotel Best Western Balvanyos. Până la Best Western am mers cu maşinile, am scutit câţiva kilometri de şosea şi apoi am intrat în traseu.

Intrarea in circuitul muntelui Puturosu. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Tot muntele ăsta miroase a hidrogen sulfurat de îţi mută nasul din loc. Aşa am aflat şi eu de ce îi zice Puturosu şi nu pentru că ar fi vreo legătură cu vreun leneş de prin partea locului, aşa cum am crezut iniţial, ci pentru că pute îngrozitor.

Dupa cum arata indicatorul asta ai voie sa faci orice pe muntele asta: sa-l devastezi complet, daca vrei. Foto: Adi P.

Comunitatea din zonă obişnuia să exploateze pucioasa de suprafaţă, care se poate zări destul de des pe aici. Despre peşterile întâlnite Lucian ne tot povesteşte lucruri numai de el ştiute, pentru că speologia nu este ceva străin pentru el.

Prima pesterica mirositoare. Foto: Kya

La peştera Puturosu facem o oprire cu gândul clar să ne sufocăm de bună voie cu vaporii urât mirositori.

Grota sulfuroasa. Foto: Kya

Se pare că atmosfera din acea cavitate mică are nişte efecte destul de ciudate asupra bărbaţilor, anumite zone încălzindu-se în mod inexplicabil, cel puţin pentru noi, ăştia mai neştiutori în cele medicale.

Peretii sunt galbeni de la sulf. Foto: Kya

Grota Sulfuroasă (galeria unei foste mine de sulf) se află pe versantul sud-vestic al Muntelui Puturosu la o altitudine de 1052 m. A fost amenajată pentru vizitare cu 120 de ani în urmă de către Apor Gabor. Prin gura grotei iese la suprafaţă o cantitate imensă de gaz mofetic (3000 mc/zi), fiind emanaţia postvulcanică cu cel mai mare debit din Europa. Gazul mofetic conţine hidrogen sulfurat respectiv dioxid de sulf, care, la contactul cu condiţiile atmosferice, precipită sulf pur pe pereţii grotei. Dreptul asupra sulfului respectiv asupra valorificării gazului aparţinea comunei Turia, apoi familiei Apor. După primul război mondial devine proprietatea sanatoriului TBC, fiind folosit la tratamente.

După ce ne-a trecut hlizeala, am pornit mai departe pe o brână destul de îngustă, pe care am trecut-o cu atenţie, dând roată Puturosului.

Ne apropiam de tinovul Buffogo şi aşa am aflat că tinov este un fel de mlaştină, o turbărie, care în această perioadă era destul de înghetaţă, deci nu am avut de unde să ne dăm seama cât este pământul de instabil prin aceste lucruri şi poate a fost mai bine.

In tinovul Buffogo. Foto: Kya

Poza de grup in tinovul Buffogo. Foto: Lucian B.

Pauza de orientare. Foto: Kya

Odată ce am trecut şi pe la tinov, traseul ne duce către peştera Ucigaşul şi Cimitirul Păsărilor. Aceste locuri, aşa cum am spus, au de numiri destul de sumbre, muntele Puturosul pare o lume de poveste, dar o poveste cu smârcuri, miesme şi spirite ale vietăţilor moarte. Peşterea se numeşte astfel dintr-un motiv foarte simplu: este poziţionată într-un loc unde vaporii ucigaşi de sulf, pur şi simplu intoxică păsările care zboară prin acea zonă, iar ele cad ca trăznite la pământ, fără să mai aibă forţa să se salveze. Destul de sinistru, nu? Dar şi fascinant pentru cei care află povestea acestor locuri.

Pestera Ucigasul. Foto: Kya

Aceste două fenomene postvulcanice ale Muntelui Puturosu se află pe panta estică a acestuia, aproape de vârful acestuia. Cimitirul Păsărilor se prezintă sub forma unei depresiuni umplute cu gazul emanat prin roci. Şi-a primit denumirea datorită faptului că multe animale îşi pierd răsuflarea după intrarea în gaură. Gazul având greutatea specifică mai mare decât a aerului, stagnează pe fundul depresiunii cu dimensiunile de 15 cm în diametru respectiv cca 3 m în adâncime. Cele mai frecvente animale găsite aici sunt rozătoarele, liliecii, păsările şi căprioarele. Foarte puţine semne ne arată prezenţa gazului nociv: culoare diferită a frunzelor uscate sau lipsa totală a vegetaţiei verzi pe fundul depresiunii.

Grota Ucigaşă reprezintă urmele galeriilor minelor vechi de sulf. A primit acest nume datorită faptului că este diferită de celelalte grote şi emanaţii de gaze din areal. Gazul din grota ucigaşă umple aproape în totalitate galeriile din grotă. Pe pereţii grotei nu se regăsesc depunerile specifice de sulf sau alaun, deci nu există semne clare care să ateste prezenţa gazului nociv. Cele mai frecvente victime ale grotei sunt liliecii.

Circuitul muntelui Puturosu mi-a plăcut, pentru că aşa cum am spus mai sus, spre deosebire de potecile senine ale munţilor prin care am mers, acum totul era nefiresc de liniştit, cerul plumburiu întregea atmosfera şi poveştile muntelui dădeau o încărcătură specială peisajului.

Pauza la final de traseu. Foto: Lucian B.

Ne-am întors la pensiune, am mâncat şi am pornit către ruinele cetăţii Balvanyos pe marcaj bandă albastră.

Gulas de fasole in paine. Foto: Kya

Traseul consta dintr-o urcare destul de pieptişă, iar la 1056 m se afla ceea ce a mai rămas din cetate.

Ce zi frumoasă a fost...

Urcuşul a cam scos prânzul din noi, însă cetatea a meritat acest lucru. Nu prea mai era mare lucru din ea, însă aerul medieval, cavaleresc parcă nu dispăruse cu totul.

După cercetările arheologului Ferenczy Istvan cetatea Balvanyos a fost construită în secolul al XI-lea ca şi celelalte cetăţi din secuime.

Istoricul Engel Pal spune că cetatea Balvanyos a fost construitp după invazia mongolă şi cetatea a fost construită de familia Apor. Prima atestare documentară despre cetate datează din 1360 sun numele Castri Baluanus în urma împărţirilor de teritoriu între baronii secui. Acest teritoriu a fost întotdeuna sub conducerea aceleiaşi familii nobile, familia Apor.

Din cauză că cetatea este greu accesibilă, a fost afectată de mai puţine evenimente, iar de-a lungul istoriei nu prea apare în documente. La începutul secolului al XVII-lea cetatea era încă locuită, dar ne întâlnim cu mai multe înscrisuri despre părăsirea cetăţii, unul de la 1674, când apor Ilona a părăsit cetatea Balvanzos în tinereţe, iar cealaltă versiune a acestui înscris spune că nobilul Apor MiKlos a fost învins de către Szekely Mozes, în lupta de la Braşov, iar văduva nobilului, Lazar Borbala a părăsit cetatea în favoarea unei cetăţi renascentiste din Turia. La sfîrşitul  secolului al XVII-lea cetatea a fost abandonată şi s-a ruinat cu timpul.

Ruinele cetăţii Balvanyos se află pe Muntele Cetăţii care se înalţă deasupra Băilor Balvanyoş având altitudinea de 1056 m.

Foto: Kya

Şi mai aveau o calitate aceste ruine: puteai să le explorezi în voie.

Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Imi place aceasta fotografie. Foto: Lucian B.

Si asta imi place. Foto: Adi P.

Te urci pe ici sau pe colo, admiri un turn tocit, zidăria veche şi simţi că aparţii pentru câteva minute acelei lumi.

Poza care se vrea artisticoasa. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Frumoasă mica cetate Balvanyoş!

Foto: Kya

Pentru o primă zi totul a fost cum nu se poate mai bine. Seara ne-am strâns toţi pe poveşti în sala spaţioasă a pensiunii, am mâncat un grătar preparat ireproşabil de Adi, am ascultat muzică românească, dar şi ungurească şi mi s-a părut o zi reuşită în care am văzut lucruri noi. Acest ţinut a început să-mi placă!

3 decembrie

Timpul trece repede şi mai avem doar azi de cutreierat de dimineaţă până seara, prin urmare, ne-am mutat la Tuşnad, în zona muntelui Ciomat. Şi aici aveam câteva obiective de trecut în revistă şi trebuia să fim iuţi ca să facem tot ceea ce ne-am propus.

La Tuşnad am oprit în prima parcare care ne-a fost indicată de nişte rangeri ce păzeau efectiv trecerea către Lacul Sfânta Ana. Am plătit 10 lei pentru staţionare şi am fost întrebaţi la modul foarte direct unde avem de gând să mergem. Rangerii pe care i-am întâlnit aici pot spune de la bun început că îşi iau munca foarte în serios. Dialogul a început cam aşa:

-       Unde aveţi de gând să mergeţi?

-       Păi, la tinovul Mohoş, apoi pe Ciomatul Mare, pe Cetate…

-       Staţi aşa, pentru că la tinov nu mergeţi voi cum credeţi!

-       ?!?…

Deoarece avântul nostru a fost curmat cam brusc, rangerul mai în vârstă ne-a lămurit că tinovul se vizitează numai în prezenţa unui ghid, în grup organizat, la anumite ore, contra cost. Nu am înţeles atunci care este rostul acestor rigori, ni s-au părut nişte mambo-jambo create pentru fraieri care nu au pus în viaţa lor piciorul în locuri mai izolate.

Reguli pentru vizitarea Tinovului Mohos. Foto: Kya

Nu am comentat, am strâns cei 3 lei care reprezentau taxa de intrare în tinov şi am asteptat preţ de 5 minute până a apărut ghidul nostru, un alt ranger, maghiar, excelent vorbitor de limbă română, care a apărut cu un teanc de pliante şi de planşe A4 la subraţ. A început să ne vorbească şi pe loc a cucerit întreaga audienţă. La rîndul lui şi el a fost plăcut impresionat de noi pentru că ne-a mărturisit că nu are ocazia prea des să vorbească unui grup de oameni echipaţi şi educaţi corespunzător mersului pe munte.

Primele informatii. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Despre tinov, povestea lui, în câteva cuvinte este următoarea. După ce, prin erupţie vulcanică, în craterul vulcanului a apărut lacul Sfânta Ana, o parte din el s-a acoperit cu vegetaţie, iar o parte a rămas apă limpede, aşa cum o vedem acum. Partea acoperită de vegetaţie, numai la suprafaţă pare teren stabil, de fapt, sub scoarţa destul de subţire, există mulţi metri de apă şi un teren mlăştinos. Acum, când am trecut noi, terenul era îngheţat, dar în anotimpurile calde, nu este bine să ieşi din potecile clădite din buşteni infipţi la 2 metri în solul moale. Cu multă răbdare, dar şi multă pasiune şi dragoste pentru meseria lui şi pentru acestă rezervaţie, ghidul nostru ne-a vorbit atât de multe despre flora şi fauna acelor locuri atât de speciale. Din acest motiv cărase după el planşele color, ca să ne arate ceea ce este specific acelor locuri. Ne-a vorbit de urşii de pe acolo, de munca lor în rezervaţie, de tristeţea cu care observa că pădurile se duc puţin câte puţin, deşi încearcă să le păzească cum pot. M-a impresionat ceea ce fac o mână de oameni, faptul că în fiecare zi golesc coşurile de gunoi din zonă ca să nu obişnuiască urşii să devină gunoieri, faptul că au în plan să refacă şi să diversifice potecile din tinov şi multe alte planuri pe care nici nu le mai ţin minte. Era supărat că lemnul din pădurile din zonă pleca spre o direcţie necunoscută, că acest lucru se realiza chiar cu sprijinul unor politicieni de origine maghiară şi că retrocedările au făcut ca 20000 de ha să ajungă în posesia unui conte de origine maghiară care trăieşte prin India şi care nu mai are nimic în comun cu aceste locuri din care au plecat părinţii lui cu mult timp în urmă. Era perfect conştient că protejarea mediului înconjurător trebuie să fie pusă înaintea oricăror interese.

Potecile fara de care nu poti traversa tinovul. Foto: Kya

Foarte multe explicatii, glume si o atitudine profesionala. Foto: Kya

Vegetatia s-a adaptat la solul mlastinos. Foto: Kya

Un mic ochi de apa care incet-incet se va acoperi. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pinii desi sunt maturi si chiar batrani unii dintre ei sunt pitici pentru ca solul instabil nu le permite sa se dezvolte mai mult. Foto: Kya

Alta oglinda de apa amenintata sa fie inghita de mlastina. Foto: Kya

 Am aflat multe despre tinov şi, povestit de el, acel loc a căpătat mai multă importanţă pentru mine, iar glumele şi felul prietenos îmi vor aduce multă vreme aminte de rangerul maghiar de la Lacul Sfânta Ana.

Foto: Lucian B.

Ne-am întors la punctul de unde am plecat şi de data acesta am schimbat direcţia şi am mers către Ciomatul Mare. Ne-am depărtat sub privirile atente ale rangerilor, care încă ne mai dădeau indicaţii ce să nu ratăm să vedem pe unde ajungem.

Intrăm pe triunghi albastru, mergem ce mergem, trecem de un punct de belvedere de unde lacul se putea vedea mai bine şi ratăm intrarea către Ciomatul Mare.

Je. Foto: Adi P.

Acest lucru nu ne descurajează şi mergem mai departe către vârful Cetate. Hmmmm, altă cetate! Câtă treabă au mai avut şi oamenii aştia pe aici: pe toate culmile au plantat astfel de citadele. Ziua frumoasă ne-a făcut să nu ne dăm seama cum trece timpul, am ajuns la o ramificaţie cu punct albastru, am plecat pe el şi, destul de rapid, ne-am văzut la Cetate.

Foto: Lucian B.

Treaba merită puţin povestită. Sus, pe vârful Cetate, era cam împădurit şi doar nişte indicatoare. Unul ne anunţa să facem turul cetăţii, iar altul promitea să ne ducă la un punct de belvedere. După câteva minute de indecizie am hotărât să ne îndreptăm către belvedere. Printre atâţia copaci, era într-adevar un loc unde se putea zări ceva mai departe şi peisajul era chiar frumos. De aici am ieşit în circuitul zidurilor cetăţii şi am decis să-l urmăm. A fost destul de nemotivant, am dedus că mergem chiar pe ceea ce mai rămăsese din acest ziduri, pietre acoperite destul de bine de pământ şi vegetaţie, încât dacă nu ţi s-ar fi spus în prealabil pe unde păşeşti nu ai fi avut de unde să ştii.

Ceea ce am vrut să subliniez este următorul lucru: deşi acest vârf nu are nişte puncte de interes deosebite, cei care au marcat culmea au reuşit să-l facă atragător creând locuri care să dea impresia că dacă ai urcat până aici nu ai făcut-o degeaba. Şi au reuşit într-o măsură destul de bună. Modul în care au organizat acest lucru este demn de luat în seamă. De multe ori, din cauza marcajelor insuficiente, trecem pe lângă obiective mult mai interesante decât cel unde am ajuns acum.

Am coborât după ce am cutreierat puţin pe acolo, am văzut şi „turişti” care au făcut focul, deşi era interzis şi fără surse de apă necesare pentru stingerea lui şi care trăgeau cu nădejde din nişte sticle. O distracţie nevinovată, nu?

La coborâre ne-am propus să nu mai ratăm drumul către Ciomatul Mare şi atât de hotărâţi am fost că am plecat spre prima potecă care ni s-a părut nouă că s-ar contura. Astfel am ajuns la Ciomat, dar cel Mic.

Pe Ciomatul Mic. Foto: Lucian B.

Când ne-am prins, deja o parte din noi erau plictisiţi de căutarea fără succes. Astfel că atunci când traseul spre Ciomatul Mare a fost, în sfârşit, identificat, o parte au dorit să-l bifeze, iar alţii au decis că nu mai merită şi au coborât direct spre intrarea în traseu. Cum frigul îşi făcea simţită prezenţa am plecat şi către Lacul Sfânta Ana într-o mică plimbare. Am ajuns destul de repede şi apa rece şi destul de îngheţată a lacului ne-a oferit un peisaj de iarnă geroasă şi gri.

Lacul Sfanta Ana. Foto: Adi P.

Deşi ne propusesem să facem turul lacului, ne-am dat seama destul de repede că, în afară de ceva efort, nimic spectaculos nu am fi câştigat. Lacul este circular, iar malurile lui sunt asemănătoare cam în orice punct te-ai afla, deci am rămas să bem nişte ceai fierbinte din termos şi să îi aşteptăm şi pe restul să vină alături de noi aici, la lac. În final, ne-am întors pe şosea, am urcat la punctul de belvedere care aruncă o perspectivă interesantă asupra lacului.

Foto: Adi P.

Tot la întoarcere am văzut o maşină care a derapat şi a ajuns în râpa din care se străduiau alţii s-o scoată. Viteza şi pojghiţa fină de gheaţă de pe drum au avut un mare rol în această întâmplare.

Când am ajuns la maşini, rangerul-ghid din tinov ne-a zărit şi ne-a ieşit în întâmpinare zicând că se tot gândea la noi dacă am ajuns cu bine unde ne-am propus. Când i-am povestit că am făcut cam tot ce ne interesa a fost mulţumit. Ne-am luat rămas bun şi am plecat grăbiţi pentru că seara se lăsa repede şi drumul avea porţiuni mai delicate unde era nevoie de atenţie mai mare. Până la pensiune, căldura şi Phil Collins din playerul maşinii m-au adus într-o stare de visare. Chiar mi-au plăcut aceste locuri pe unde am fost în aceste zile, mi-am zis pentru a nu ştiu câta oară! Another day in paradise, una din sintagmele mele favorite, se pare că se întâmpla. Zile frumoase, în care am mers, am mers, am admirat, am visat şi seri pline de veselie, dar şi de oboseala plăcută a lucrului îndeplinit. Fără gânduri, fără apăsări, doar detaşare!

4 decembrie

Duminica, fiind ziua în care trebuia să ne rezervăm timp pentru drumul de întoarcere, organizatorul nostru Lucian, a planificat două trasee scurte cu plecare din staţiunea Băile Tuşnad. Şi aşa am ajuns şi pe aici! Primul traseu era una din cele şapte cele mai frumoase poteci tematice din România (http://eco-romania.ro/doc/brosura-7-poteci-final.pdf)  şi anume traseul triunghi roşu către Piatra Şoimilor. Până sus a fost ceva urcuş, uneori destul de solicitant, dar frumos pus în evidenţă, din loc în loc cu panouri care descriau flora, fauna şi alte particularităţi ale zonei.

Foto: Kya

În zona de stâncărie sunt câteva locuri de belvedere de unde staţiunea şi împrejurimile se pot vedea în toată splendoarea. După sedinţele foto de rigoare trebuie să ne întoarcem. Mai avem un mic drum de realizat şi vremea trece cu viteză.

Piatra Soimilor. Foto: Kya

Baile Tusnad. Foto: Kya

Foto: Lucian B.

Pe Piatra Soimilor. Foto: Adi P.

O parte din noi decide să plece pe punct roşu către Turnul Apor „cel mai simplu şi mai scurt traseu” aşa cum ne anunţă panourile răspândite prin staţiune. Pornim dinspre Dealul Ludmilla, convinşi că, de oriunde l-am aborda, acest traseu va fi prea simplu pentru noi. Din cauză că nu prea am găsit marcajul, iar cel care se mai vedea era foarte şters, am pornit mai mult după intuiţie. Nu ne-a ajutat prea mult timp, poteca era pierdută printre multe alte poteci croite pe acolo complet aiurea şi printre copacii tăiaţi fără niciun fel de noimă. Hmmm… turnul ăsta Apor, se cam juca cu noi. Nu i-am dat de cap traseului, după vreo oră în care pur şi simplu ne-am învârtit în cerc, în căutarea traseului corect, am decis să intrăm pe la izvoarele Apor şi Mikeş, cealaltă intrare. Aproape că nu ne venea să credem cum, după atâtea zile de umblat pe coclauri mult mai pustii, acum ne-am rătăcit chiar la marginea staţiunii fără să reuşim să dăm de acel Turn Apor, pe care îl simţeam foarte aproape, dar de neatins.

Din sensul celălalt am ajuns imediat la Turn.

Foto: Lucian B.

De acolo ne-am dat seama că la prima încercare am fost destul de aproape, dar nu am putut intui aceea bucăţică de traseu care mai rămăsese până la el. Este aproape incredibil, dar aşa ni s-a întâmplat. Dacă aş posta trackul GPS ar fi teribil de amuzant să vedeţi cât de mult ne-am rupt picioarele pe „cel mai scurs şi uşor traseu din zonă”. Dar şi aceste întâmplări fac farmecul drumurilor noastre uneori…

Cautatul Turn Apor. Foto: Kya

Obosiţi, mult mai obosiţi decât am fi preconizat, am devenit şi flămânzi şi Hanul Secuilor s-a nimerit la fix în drumul nostru. După o tochitură secuiască şi două beri cu lămâie mă declaram capabilă să suport lunga întoarcere către casă.

La Hanul Secuiesc. Foto: Kya

Nu a fost deloc uşor seara prin pasul Oituz şi apoi pe european până la Focşani, dar cu răbdare am ajuns cu bine şi cu tolba plină de impresii şi amintiri.

Am spus deja că mi-au plăcut mult acele locuri, aş mai vrea să le revăd, poate vara sau îmbrăcate în zăpadă. A fost o alegere inspirată pentru 1 Decembrie să vedem ţinutul secuiesc, deşi nu aş fi zis!

Voi incheia cu mesajul pe care l-am citit pe mai multe porti din zona, scris in doua limbi:

Vin, paine, pace! Foto: Kya

Goticul ca lecţie de nemurire, coloane care se pierd spre cer, 9-10 nov. 2011

Plecată cu treburi prin zona Feleacului, mi-am zis să profit de ocazie şi să mai potolesc câţiva din piticii care îşi petrec timpul prin mintea mea, fiecare cu misiunea lui bine stabilită. De data aceasta a venit rândul piticilor responsabili de salina de la Turda şi de bisericile fortificate din Ardeal, două mari dorinţe ale mele, cărora eu speram că le-a venit rândul, în sfârşit.

Timp prea mult nu am la dispoziţie, ca de obicei, însă mi-am propus să-l folosesc cât mai eficient cu putinţă, astfel că am lăsat Clujul în urmă cu direcţia precisă spre Turda. Oraşul este în refacere de drumuri principale şi, după o întortocheată foială, am ajuns la salină, privind cu părere de rău la cetatea istorică pe care am ocolit-o cu grabă. Am aflat mai târziu că salina are două intrări, iar noi am ajuns la cea de la Durgău pentru că aşa ne-au îndrumat indicatoarele. Lucru care nu a fost foarte rău, pentru că, printre dealurile Turzii, să dai cu ochii de un soi de OZN prăbuşit este o adevărată surpriză. Stilul spaţial este păstrat şi în mină, decorarea fiind desprinsă parcă din Star Trek.

Programul pentru public începe de la ora 9, iar noi eram printre puţinii turişti interesaţi aşa de dimineaţă, lucru care mi s-a părut foarte convenabil, pentru că prefer să mă bucur în linişte de ceea ce vizitez. Mina este amenajată cu ceva fonduri europene, cu siguranţă astfel de amănunte se pot afla chiar de pe site-ul ei, însă eu nu de aceste chestii vreau să vorbesc, ci de faptul că totul a fost făcut extrem de bine, efectul este cu totul uimitor, pur şi simplu nu te poţi opri să nu faci ochii roată în permanenţă, cei care au realizat proiectul au fost specialişti şi nimic nu pare de prost gust, practic avem de-a face cu o îmbinare armonioasă între vechi şi modern. Semnele vechii îndeletniciri, mineritul, nu au fost îndepărtate, astfel că poţi zări inscripţii vechi în peretele de sare alături de inoxul lifturilor de sticlă, fără să te deranjeze, ci parcă pentru a se pune în valoare unele pe altele mult mai bine. Jocurile de lumini reci, de neon, în întunericul excavaţiilor crează umbre care aprind imaginaţia. Refuz să folosesc liftul şi cobor pe scările de lemn astfel încât să mă opresc la fiecare nivel să admir prima sala, sala Rudolf, cea mai mare, care conţine mai multe spaţii de recreere, sport, un mic amfiteatru şi chiar un carusel. De la o balustradă poţi privi în gol spre sala Maria Tereza. Distanţele sunt destul de mari pentru cei cu rău de înălţime.

Coborâm, tot pe scări, către sala Maria Tereza, unde este amenajat un lac pe care bărcile de agrement îşi aşteaptă clienţii. Îmi plac, aşa cum am spus, jocurile de neon în acel întuneric deplin pe care îl bănuiesc a fi în lipsa surselor de lumină.

Ne întoarcem în tunelul principal şi întâlnim mici săli în care există un crivac, o maşinărie cu care se extrăgea sarea şi apoi ajungem în partea superioară a sălii Iosif, numită şi Sala Ecourilor. Într-adevăr, ecoul vocilor se auzea din hăul întunecat de sub noi şi, ca de fiecare dată, auzul lui ne aruncă înapoi în timp, atunci când, copii fiind, râdeam fericiţi la întoarcerea sunetului strigătelor noastre.

Am continuat mersul prin tunelul Franz Iosif  şi, după câteva sute de metri, am ieşit în partea cealaltă, la Turda Nouă, dar maşina fiind lăsată la Durgău, am luat din nou traseul la picior şi destul de mulţumită, în final, am părăsit mina de sare de la Turda. Am mai adăugat o „piesă” la colecţia de amintiri din minele de sare şi piticul responsabil de salina de la Turda a plecat să zburde şi pe la alte minţi.

Ne urmăm drumul spre Mediaş. Cu o seară înainte am studiat o schiţă a bisericilor din această zonă şi cu mare tristeţe a trebuit să fac o selecţie dură asupra celor pe care mi le-am propus să le văd în ziua respectivă.

Din păcate, deşi selecţia a fost atentă, tot nu a fost realistă, propunându-mi mult mai mult decât era posibil. Dar atunci când goneam către Mediaş nu ştiam acest lucru, ci eram entuziasmată la gândul că voi vedea câte ceva din aceste bijuterii arhitectonice ale Ardealului. Frumoase locurile din Ţara Târnavelor… Am trecut rapid pe dealurile Târnăveniului, am trecut tangenţial, aş putea spune, pe la Mediaş, cu acelaşi regret ca şi la Turda pentru că las în urmă centrul istoric, şi am ajuns în Valea Viilor. Biserica evanghelică fortificată este chiar în buricul târgului, aşa cum au fost marea majoritate a acestor monumente pe care le-am vizitat. Ne învârteam în jurul zidurilor înalte, ca nişte motani, până când a venit un localnic pe o bicicletă şi ne-a întrebat pe cine căutăm. I-aş fi răspuns că noi căutăm umbrele celor care au pus temelia acestui loc, misterul secolelor care au trecut peste aceste pietre tocite de timp, însă m-am limitat la a răspunde politicos că dorim să vizităm locaşul. Au fost şanse mult mai mari ca să priceapă, dovadă că a umblat la porţile grele şi, plini de satisfacţie, ne-am văzut în curtea interioară, rotundă şi bine aparată de zidurile groase.

Biserica din Valea Viilor este pe lista monumentelor UNESCO, deşi cred că eu le-aş trece pe toate pe această listă, dacă aş putea. În ciuda frigului care îmi intra în oase, am amuşinat cu atenţie toate cotloanele unde ne era permis să intrăm. Era un loc atât de inedit pentru mine şi pereţii aceia groşi, turnul de observaţie, strugurii arşi de ger pe butucul de vie din curte exercitau o atracţie deosebită. Acolo, după acele ziduri, timpul s-a oprit în loc, nu aş putea vorbi de chiar de inerţie, pentru că secolele au lăsat urme serioase chiar şi în piatră, dar parcă nimic nu a evoluat de acum 705 ani de când a fost înălţată. Îngrijitorul, îmi spune cu resemnare, cu un accent puternic săsesc, că au mai rămas atât de puţini din cei asemeni lui în acea localitate, maxim şase persoane. Se pare că se duce o lume, o civilizaţiei a pietrei, a veşniciei, înlocuită de alta mult inferioară. Casele părăsite ale saşilor au fost ocupate de alte etnii, care împânzesc aceste sate, fiind foarte prezente pe străzi şi peste tot.

Ansamblul bisericii fortificate din Valea Viilor este caracteristic pentru tipul de fortificare a unei biserici preexistente, având amenajările cele mai complexe, cel mai bine organizate din localităţile de colonizare săsească din Transilvania, şi de un pitoresc remarcabil. Biserica gotică, menţionată documentar in 1414, a fost construită în secolul al XIV-lea pe locul unei biserici romanice. Era biserică-sală, cu turn pe vest, cor alungit şi absidă poligonală. Biserica avea tavan de lemn şi accese pe vest, sub şi nord şi era înconjurată de o incintă ovală. Între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, biserica a fost fortificată: deasupra navei a fost ridicată un nivel de apărare pe arcade şi contraforţi, accesele din sud şi nord au fost supraînălţate şi protejate cu norse, accesul spre vest a fost închis, turnul de vest a fost supraînălţat cu niveluri de apărare şi pază pe pază pe arcade şi contraforţi. Amenajările cele mai complexe au fost ridicate deasupra corului şi absidei: zidurile acestora au fost îngropate pentru a suporta turnul masiv cu trei niveluri de apărare de cărămidă şi un nivel deschis, pe arcade şi contraforţi; acoperişul piramidal este întrerupt de nivelul al cincilea, de pază. Tavanul navei a fost înlocuit cu o boltă în reţea, iar în cor a fost săpată o fântână. Incinta ovală a fost înălţată şi înzestrată cu drum de strajă pe arcade şi guri de tragere, iar spre est, sud şi nord, au fost construite turnuri, în vreme ce spre vest a fost construit un turn de poartă.

Pornim mai determinaţi către Moşna, să vedem mai mult, alte şi alte astfel de mici cetăţi. Nu vreau să ţin cont de faptul că am trecut de jumătatea zilei, că se înserează mult mai rapid şi că frigul îi alungă cam pe toţi în casele lor.

Puteţi spune că nu era timpul potrivit pentru o astfel de excursie, că vara poţi cutreiera mai în voie, însă nu am regretat nicio clipă decizia de a merge în noiembrie pe aici, mi-a părut rău doar că nu am putut să văd mai mult şi că multe localităţi nu mai erau pregătite să primească turişti la acea vreme.

Am ajuns şi la Moşna, trecând iar prin Mediaş şi apoi pe drumul spre Agnita. Aici, în centrul satului, biserica fortificată ne aştepta cu zidurile ei impunătoare. Am dat puţin roată până să găsim o intrare destul de micuţă spre curtea interioară. Pustiu, foarte pustiu, nici ţipenie de om în curtea destul de erodată de trecerea timpului. Apoi, când am încercat să mai trecem de un portal, ne-am dat seama că peste tot sunt schele şi că se auzeau glasuri de muncitori. Nu am mai înaintat pentru că am bănuit că numai de noi nu aveau ei chef pe acolo şi că, oricum, fiind lucrări de renovare, nici nu cred că era indicat să umblăm brambura pe un şantier. Am luat ceva imagini şi am plecat cu părere de rău că nu am văzut mai mult. Se pare că această biserică se mândreşte cu o piesă foarte valoroasă, un tabernacol realizat de un maestru renumit al vremii, Andreas Lapicida.

În secolul al XIV-lea a fost construită o basilică gotică, transformată la sfârşitul secolul al XV-lea şi începutul celui următor, de meşterul Andreas Lapicida, în biserică hală. Aceasta se asemănă cu biserica din Cristian, reconstruită anterior de acelaşi meşter. În interiorul lăcaşului impreionează cele patru perechi de coloane dintre nave, bolţile cu nervuri, elementele de sculptură în piatră, precum şi mobilierul pictat din epoca barocului. Corul a fost prevăzut cu un nivel fortificat, iar intrarile de sud şi de nord sunt apărate de turnuri cu metereze. Incinta, aproximativ rectagulară, include numeroase elemente de apărare.

Odată cu creşterea pericolului otoman, fortificarea bisericilor devenise o necesitate. Deşi prioritate au avut elementele de apărare, satele bogate nu au neglijat nici latura estetică. Era o mândrie pentru comunitate dacă angajau un meşter renumit pentru împodobirea bisericii sale. Edificiul de cult din Moşna este foarte bogat în lucrări de sculptură în piatră. Amvonul, portalul sacristiei, o strană şi un tabernacol, toate realizate de Andreas Lapicida, constitue adevărate capodopere ale artei goticului târziu transilvănean.

Cu ceva regrete am plecat către Agnita, deşi destinaţie principală ar fi fost Biertan. Am gândit eu că nu mai are rost să mă întorc în drumul spre Sighişoara, mai bine să cobor către Agnita şi de acolo să urc din nou la Biertan. Astfel, deşi ocoleam ceva, aş fi văzut şi alte locuri. Însă, al un moment dat se face o bifurcaţie şi un indicator ne arată că putem să facem o scurtătură către Biertan.  Alois mă întreabă dacă să mergem pe acolo. Fără să stau nicio clipă pe gânduri am luat-o pe acel drum de pământ care şerpuia printre dealuri. Sunt un bun copilot, atent, dar neprevăzător. Deşi era ca vai de capul lui, îngust, sinuos şi neasfaltat, am amintiri frumoase din acea zonă destul de necutreierată. Mi-a plăcut cum am plutit pe marea de ruginiu, galben şi fire de verde. Vegetaţia era peste tot şi totul îţi amintea, dacă ai fi putut uita, cât de frumoasă este toamna românească. Am ajuns la Biertan, o localitate mare, înstărită, unde, ca un deja vu, în centrul satului,  se afla uşor înălţată biserica fortificată. În zidul cetăţii lipită o pensiune renovată sclipea de la distanţă în contrast cu zidurile întunecate ale cetăţii ţărăneşti. Existenţa pensiunii nu era rea, însă vecinătatea ei atât de intimă cu zidurile cetăţii nu era de natură să mă încânte prea tare. Dar poate aşa era şi pe vremuri pe acolo, cine ştie? vreun han gata să-şi primească oaspeţii obosiţi. Partea bună a fost că totul era dichisit astfel încât să nu strice specificul locului şi să se integreze oarecum firesc în peisaj. E de apreciat acest lucru.

La Biertan, am întâlnit o situaţie nouă. La poarta cetăţii era un anunţ prin care turiştii erau puşi în temă că biserica nu mai poate fi vizitată până în primăvară. Oups! Pe asta încă nu o ştiam. Ne scărpinăm puţin şi decidem să dăm o roată în jurul zidurilor, să o admirăm măcar în exterior. Mi-a plăcut foarte mult şi cu cât am admirat-o mai tare cu atât ne-am dorit să aflăm cum este şi în interior. Are mai multe ziduri de apărare, turnuri, creneluri şi totul este aşezat ca nişte foi de ceapă menite să protejeze ceea ce aveau mai sfânt aceşti locuitori: credinţa, reprezentată în mod concret de spaţiul oferit de biserică. Ştiau că dacă clădirea bisericii ar cădea în mâna necredincioşilor, a musulmanilor, atunci ei ar dispărea cu siguranţă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din Biertan aparţine tipului de fortificare cu amenajări defensive amplasate pe biserică şi incintă, fiind una din cele mai mari şi mai cunoscute biserici forticate din Transilvania. Este o biserică-hală gotic târziu, cu trei nave, cor cu absidă poligonală, sacristie şi nivel de apărare, fiind ultima biserică hală construită în ţară. Păstreză remarcabile piese de sculptură, pictură şi mobilier gotic târziu, cu influenţe de Renaştere (sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea): portalul vestic, portalul sacristiei cu uşa intarsiată şi mecanismul de închidere al acesteia, amvonul, sculptat de Ulrich din Braşov, altarul poliptic, stranele. Fortificaţia, cu două incinte concentrice şi o a treia parţială, cu şapte turnuri şi două bastioane, există în nucleu la 1468, fiind extinsă în secolul al XVI. În incinta anterioară, parţial demolată, sunt de remarcat turnul sudic, care are la parter fosta capelă catolică, cu picturi murale din secolul al XVI-lea, turnul vestic – fostă primărie, turnul nord-estic, azi lapidariu şi care adăposteşte remarcabile lespezi funerare din secolele XVI-XVII.

Plecăm către Saschiz, următorul reper de pe lista mea. Am observat că, deşi nu zăboveam prea mult, totuşi timpul trecea prea repede şi mai aveam multe localităţi pe listă. Cu părere de rău a trebuit să mai tai căteva din ele recunoscând că dacă aş opri la ele sigur, la acea oră nu ar mai fi nimeni dispus să ne deschidă să le vizităm.

Saschiz, de asemenea, este o localitate mare, unde multe din case au fost renovate, lucru destul de rar aş spune eu, în localităţile în cea mai mare parte părăsite de populaţia săsească. De aici nu am multe amintiri, decât faptul că nu am găsit pe nimeni căruia să ne adresăm. Se vedea că biserica a fost renovată, însă turnul cel mare, nu, poate şi din cauza faptului că avea o crăpătură serioasă pe lungime, ceea ce ar fi presupus lucrări mult mai ample de restaurare.

Ştiam că Rupea, Homorod, Feldioara şi ce mai aveam eu în cap nu mai erau posibil de vizitat, cel puţin de data aceasta, şi am propus ca ultima biserică pe acea zi să fie cea de la Viscri. Deja se înnopta şi trebuia să ne gândim pe unde să rămânem până a doua zi.

Habar nu aveam la ce să mă aştept de la această localitate, atât de celebră peste noapte, după ce prinţul Charles şi-a îndreptat atenţia asupra ei. După Biertan şi Saschiz, mă gândeam că voi găsi ceva asemănător, mai ales că în zonă oamenii par destul de înstăriţi.

Ajungem la Buneşti, care este pe drumul care leagă Sighişoara de Braşov şi un indicator ne abate de la acest drum către Viscri. Curiozitatea este mult mai mare şi pornim pe înserat pe un drum tare prăpădit cu urme de asfalt alternând cu pietriş. Dealuri şi dealuri şi nici urmă de vreo localitate. Pare foarte pustiu pe aici. Mi-a plăcut foarte mult vâscul din copacii aproape desfrunziţi: întotdeauna vâscul din copaci îmi place mult mai mult decât cel folosit prin case pentru Sărbătorile de iarnă. Vălătucii rotunzi din copacii dau un aer atât de interesant, încât o alee cu copaci cu vâsc devine irezistibilă pentru mine.

Aproape fără să ne dăm seama, ieşim din secolul XXI şi suntem cel mult prin secolul XIX. Nişte săteni trec alene pe mijlocul uliţei (se uită destul de curioşi la maşina noastră), iar noi mergem cu atentie pe un drum lat, pietruit, care nu a văzut niciodată asfalt.

Totuşi avem nişte indicatoare spre cetate, nişte pensiuni şi o atmosferă de sat vechi ardelenesc. Casele sunt modeste, aici lumea nu pare prea bogată, din contră. Recunosc că sunt destul de uimită: cum o fi ajuns prinţul Charles aici, tot pe drumul acela de căruţă sau a fost adus direct pe calea aerului? Ce-o fi zis el de acest sat într-adevăr rupt de civilizaţie? Se pare că dorinţa lui este tocmai ca totul să se păstreze intact, pentru că este o mărturie vie a satului autentic românesc, deşi, aruncând o privire pe Wikipedia, aflu că este populat majoritar de ţigani (lucru care nu mă miră prea tare) şi foarte puţini români şi saşi.

Urcăm până la cetate. Mă mir că suntem întâmpinaţi de un câine vesel şi cerşetor, care ţâşneşte pe poarta bisericii, iar în curte de un cârd agitat de curcani, curci etc. Sincer, nu mă aşteptam nici măcar ei să mai fie prin preajmă la ora aceea.

Urcăm o alee cu trepte până la biserică însoţiţi doar de câinele clar interesat de ceva de mâncare. Proastă socoteală şi-a făcut.

Biserica fortificată de la Viscri nu este poate cea mai impresionantă ca mărime sau arhitectură, însă mie mi s-a părut cea mai frumoasă. O atmosferă romantică perfectă, locul unde ai fi putut să visezi ore în şir sau să faci un legământ pe viaţă. Ne-am mulţumit să-i dăm roată pe afară, să răscolim frunzele de pe poteca îngustă, să stricăm liniştea unui stol imens de vrăbii care se cuibăreau în prunii rămaşi neculeşi din curte. Fiind amplasată pe o colină putea privi aşezarea ancestrală de la poale. Din nou zidurile vechi au oprit timpul în loc pentru mine. Parcă vedeam umbrele celor ce au fost proiectate pe ele ca într-un poem. Merită un drum până la Viscri, dar fără forfota din sezonul turistic, atunci când ai timp să te bucuri în tihnă de liniştea acestor locuri uimitoare.

Plecăm cu noaptea pe urmele noastre. La ieşire din sat, parcă special ca să ne aducă aminte de lumea atemporală în care am fost pentru puţin timp, suntem blocaţi la intrare pe un pod de o turmă de vite care se întoarce de la păşunat. Tehnica a dat înapoi în faţa tradiţiei şi am aşteptat răbdători până a trecut şi ultimul animal ca să putem pleca. Nu am încercat să ne opunem rostului acestor locuri şi nici să-l deranjăm.

Nu ne mai rămâne timp decât să ne îndreptăm spre Prejmer, locul unde aranjasem deja de cazare, la Pensiunea Silvia. Am găsit-o pe Internet, din nu prea multele oferte convenabile şi, abordat telefonic, proprietarul a fost de acord să rămânem acolo. Nu am regretat alegerea, a fost o cameră foarte bună şi curată, la un preţ rezonabil. Am căzut laţi de oboseală şi la câte am făcut în acea zi nici nu este se mirare.

*

Soarele bate în geamul camerei. Este doar o iluzie pentru că afară este mai frig decât ieri. Un vânt tăios trece parcă prin haine şi mâinile îţi îngheaţă instantaneu. Înainte de a ne lua rămas bun de la aceste locuri, mai avem două popasuri de făcut, deci întoarcem maşina şi ajungem în faţa cetăţii de la Hărman cam pe la 9.30. Nu prea a fost inspirată graba pentru că îngrijitorul nu a fost deloc bucuros să ne vadă, programul pentru public începând pe la ora 10. Nu ştiam acest lucru, ne-am simţit puţin vinovaţi şi ne-am retras în maşină până s-a pregătit să ne primească. Totuşi, ne-a deschis şi am intrat în curtea interioară a bisericii. Am fi vrut să urcăm treptele de lemn care îţi asigurau accesul la zidurile de apărare, însă peste tot erau mici semne care îţi blocau trecerea. Biserica este renovată, o operaţiune care dura de ceva vreme şi se pare că nu era încă terminată, şi, ca şi celelalte, deţine piese de cult valoroase.

La ieşire, la întrebările noastre, ni s-a explicat în câteva cuvinte cum au apărut aceste biserici pe teritoriul românesc, care era rolul lor, pentru că acolo nu se trăia în mod firesc, ci serveau doar ca punct de retragere al comunităţii ţărăneşti în vremuri de restrişte, fiind un loc unde îşi ţineau proviziile necesare pentru a rezista în cazul atacurilor armatelor otomane. Dacă nu ar fi fost atât de reale aceste ziduri, gândul la vremurile acelea atât de dure, de crude, în care viaţa era cu adevărat o luptă pentru supravieţuire, îmi pare mai mult ficţiune.

Puternica cetate ţărănească din Hărman, a fost construită în jurul basilicii menţionate pentru prima dată în documentul regal din 1240, prin care mai multe biserici din Ţara Bârsei şi domeniilor erau conferite ordinului călugărilor cistercieni.

Basilica romană trinavată, dedicată Sfântului Nicolae, păstrează absida semicirculară şi ferestrele originare cu urme de picturi murale vizibile la exterior. Sub influenţa arhitecturii gotice de factură cisterciană, în partea superioară a pereţilor navei centrale au fost practicate ferestre polilobe, iar corul pătrat a fost flancat de capele rectangulare. Capela sudică, astăzi lapidariu, păstrează bolta semicilindrică, în timp ce în interiorul capelei de nord, transformată în sacristie şi acoperită cu o boltă în plasă în jurul anului 1500, se află mai multe console figurative şi piscina petru obiecte liturgice.

Turnul clopotniţă de pe latura de vest a fost construit a fost construit în secolul al XIV-lea. Incinta inelară a cetăţii din jurul bisericii a fost întărită în secolul al XV-lea cu turnuri prismatice care dau ansamblului expresia volumetrică specifică cetăţilor medievale, amenajările defensive incluzând un şanţ inundabil şi un zwinger pe sud-est. La interiorul zidului de incintă, cămările de provizii au fost dispuse perimetral pe două niveluri şi, ca particularitate, deasupra navei laterale de sud a basilicei.

La parterul turnului de est al cetăţii se păstreză capela funerară din secolul al XIV-lea, ce adăposteşte valoroase picturi murale în stil gotic târziu, datând de la sfârşitul secolului al XV-lea. Frescele, alcătuind unul din puţinele ansambluri medievale păstrate integral în Transilvania, ilustrează trei teme iconografice majore: Judecata de Apoi, Răstignirea şi Glorificarea Sfintei Fecioare Maria.

Lăsăm în urmă Hărman şi ne întoarcem la Prejmer. Custodele acestui loc, o doamnă destul de suprinsă că batem la poarta imensă a bisericii, ne deschide şi ne lasă să umblăm prin curtea interioară şi prin biserică. Ne explică, că, din punctul ei de vedere, ar trebui ca preotul să închidă biserica pentru turişti în această perioadă a anului, pentru că nu se mai justifică acest lucru, venind din ce în ce mai puţini în vizită. Şi la Hărman şi la Prejmer, cei care aveau grijă de cetatea ţărănească, locuiau chiar în incinta ei, ceea ce mi se pare foarte interesant. Este clar că nu e un loc tocmai obişnuit de a-ţi face căminul.

Cetatea de la Prejmer este cea mai mare din toate cele pe care le-am văzut. Nu pot spune acest lucru cu precizie, însă asta a fost impresia de ordin vizual pe care mi-a lăsat-o. Curtea, mult mai mare, era împrejmuită de aceleaşi ziduri în care existau ca alveolele de fagure, multe cămăruţe, ca nişte chilii. De fapt prin unele din acele uşiţe se ajungea către partea dinspre exterior a zidurilor, prin culoare care formează un adevărat labirint în care puteai circula de-a lungul zidurilor sau urca şi coborâ niveluri. Rostul era simplu: se asigura o mare libertate de mişcare pentru cei care avea rolul de apăra aceste ziduri. Sub protecţia lor te puteai mişca în voie de colo-colo, cărând, ajutând sau luptând.  Acum, într-o parte din aceste încăperi, erau amenajate mici expoziţii cu obiecte din casele ţărăneşti săseşti, o sală de clasă, ateliere cu unelte de fierărie, agricultură, creşterea vitelor etc. S-a încercat alcătuirea unui tablou cât mai complet al societăţii din acele vremuri.

Am intrat şi în biserică şi am admirat acelaşi stil gotic târziu care mie îmi place în mod deosebit la un locaş de cult, nu am cunoştinţe deosebite de arhitectură, însă este un stil care impune prin graţia arcadelor şi prin coloanele care par să ducă direct spre cer. Biserica are un altar de tip triptic, considerat cea mai veche piesă din ţară.

Această cetate este unul din cele mai importante monumente istorice medievale din Transilvania.

Ridicare Bisericii Sfintei Cruci a fost începută de Ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1218, construcţia având la bază un plan în formă de cruce greacă cu abside încheiate poligonal.

După alungarea ordinului de către regele ungar Andrei al II-lea, înălţarea bisericii a fost continuată în stilul goticului timpuriu burgund, un stil arhitectural pe care călugării cistercieni l-au introdus în Transilvania în secolul al XIII-lea. În 1240 comunitatea din Prejmer a trecut sub patronajul abaţiei cisterciene din Cârţa. Pătratele absidelor mai păstrează tipicul mod de boltire sexpartit, la fel cum şi consolele bolţii, arhivoltele ogivale, ferestrele ogivale geminate precum şi ferestrele rotunde („oculi”) prezintă forme tipice pentru goticul cistercian.

Adevăraţii constructori ai acestei cetăţi bisericeşti în totalitatea ei sunt ţăranii şi meseriaşii saşi, stabiliţi în acele timpuri şi în Ţara Bârsei, parte integrantă a Transilvaniei. Aici, la marginea estică a teritoriului acordat coloniştilor saşi, locuitorii comunei Prejmer au fost permanent expuşi năvălitorilor. Începând cu anul 1421, după prima invazie a turcilor în Transilvania, s-a început consolidarea fortificaţiilor cetăţii Prejmer.

Toate aceste biserici evanghelice sunt funcţionale, la fiecare sfârşit de săptămână comunitatea săsească, atât cât a mai rămas, îşi ţine slujbele. Bisericile sunt proprietatea privată a acestei comunităţi şi, prin urmare, sunt îngrijite şi renovate în cea mai mare parte din fonduri private. Dacă administraţia locală a câştigat vreun proiect atunci această refacere se desfăşoară mai bine şi mai chiar mai repede. Statul nu se implică prea mult în reabilitatea lor.

Au fost nişte ore magice cele petrecute în preajma unor astfel de minuni. Aici am avut cel mai intens senzaţia că oamenii au învins timpul. Zidurile mâncate de vreme au rămas de sute de ani semeţe şi privind către cer. Nu vorbim de ruine, ci de construcţii vechi, care se încăpăţânează să dăinuiască. Lemnul, fierul şi piatra sunt vechi, dar îşi duc la capăt menirea. Este o lecţie de dârzenie, iar cei care le-au ridicat au fost la fel fel de puternici ca şi materialele pe care le-au folosit, şi de mult dispăruţi, prezenţa lor se simte peste tot printre zidurile cetăţilor.

Sper să revin şi să văd mult mai multe din aceste cetăţi, deşi atunci când am aflat că sunt peste 500, planul meu s-a clătinat considerabil. Îţi trebuie mult timp să le treci în revistă şi, un aspect important, şi ceva bani, pentru că peste tot am plătit intrarea, chiar dacă nu am văzut niciun bilet în schimb. Mi-ar plăcea să revin la vară într-o tură cu bicicleta, pentru că sunt foarte apropiate unele de altele şi aşa m-aş bucura mai mult de frumuseţea acestor locuri. Dar toate sunt planuri şi cine mai ştie ce va fi până atunci… Important este că acum am trecut pe acolo, nimic din ceea ce am văzut nu m-a dezamăgit, din contră, interesul pentru aceste locuri parcă este mai mare, aş dori să descopăr frumuseţea care se ascunde după fiecare din acele ziduri groase, de poveste.

Fotografiile care însoţesc această povestire le puteţi găsi aici

Maramureş, magia lemnului, 14 mai 2011

Pentru cel căruia îi plac călătoriile, o nouă plecare nu poate însemna decât un prilej de bucurie. Poate de aceea am aşteptat cu nerăbdare drumul lung pe care îl aveam de făcut până la Baia Mare. O zi de mers în maşină nu înseamnă puţin lucru dacă pleci din Brăila, însă eu fremătam când mă gândeam câte voi vedea de-a lungul drumului, câte ore voi putea să casc gura pe geam, deci toată oboseala se va transforma în plăcere. De ani de zile de când colind în orice direcţie mi se oferă prilejul, am tras concluzia că nu s-a inventat drum suficient de lung care să mă facă să satur de mers. Însă am observat că dacă duc lipsă de timp sau de bani, aceste elemente pot scurta considerabil lungimea drumurilor pe care mi le propun.

Până la Suceava totul a fost deja vu, pentru că în diverse rânduri, cu diverse ocazii, am mai ajuns prin aceste locuri. De la Suceava a început partea inedită, am trecut prin pasul Rotunda si apoi prin Borşa spre Baia Mare. Drumul a fost superb, pur şi simplu am văzut nişte locuri de vis, însă şoseaua arata ca după bombardament. Dacă vreţi să treceţi pe acolo e bine să vă gândiţi de două ori înainte a lua a această hotărâre. Noi, în final, ne-am considerat câştigaţi pentru că am văzut în toată splendoarea lor şiruri întregi de munţi şi i-am străbătut dintr-o parte în alta. Mi-am promis că voi reveni acolo, dar să-i bat cu piciorul şi să-i admir mai pe îndelete. Deocamdată ţinta noastră era Maramureşul şi ne grăbeam acolo.

Zilele petrecute la Baia Mare au fost frumoase, pline de concluzii, însă trebuie să recunosc că o aşteptam pe ultima, care ne promitea o excursie în minunatele şi necunoscutele pentru mine, ţări ale Maramureşului şi Oaşului. Deşi am avut un ghid foarte priceput şi bun cunoscător al ţinuturilor, tot nu am reţinut care este graniţa firavă între cele două, care oricum nu se evidenţiază decât pentru cei care ştiu în amănunt cum stau lucrurile pe acolo.

Când ajungi în această parte a ţării te frapează localităţile cu case extrem de mari şi care ţin cu tot dinadinsul să impresioneze. Oamenii de aici parcă sunt într-o permanentă întrecere între ei şi, împreună, cu restul lumii. Casele, care de care sunt mai mari, mai înalte sau construite cu materiale de construcţie scumpe. Ni  se spune că aici oamenii “suferă” de nelcoşag, aşa numesc ei mândria cu care sunt caracterizaţi şi care îi motivează să fie mai cu moţ unii faţă de alţii. Trecând prin Negreşti aflăm că este un fel de capitală neoficială a Oaşului. Oşenii se disting prin faptul că au un port popular deosebit de frumos, iar ca o picanterie, suntem informaţi că sunt oameni iuţi la mânie, care nu terminau o petrecere fără scandal şi chiar bătăi în toată regula, folclorul lor fiind presărat cu trimiteri la cuţitele cu care se mai crestau în timpul chefurilor. Cuţitele erau special realizate cu lama scurtă, un fel de brişcă, astfel încât să nu omoare, ci doar să dea culoare, la propriu, dar şi la figurat, distracţiilor ca băieţii. În rest, se vede de la mare distanţă că sunt foarte gospodari şi că le place munca, locuinţele lor, pe lângă faptul că sunt opulente, sunt şi foarte bine administrate, curţile fiind pline de tot felul de acareturi.

Câtu-i Maramureşul,

Nu-i hore ca şuerul,

Nici fecior ca şi mândrul.

Din paşi bate cătuneşte,

Clopu-l poartă boiereşte,

Cine-l vede-l şi iubeşte;

Dară să nu-l iubesc eu,

Că m-ar bate Dumnezeu!

Că-i frumos ca o catană,

La faţă-i ca o icoană,

Clopuţu-i e ’nşinurat

De bumbuşte ’ncunjurat

Bumbuştele-s de argint,

Şinorul e împletit,

Ca la tist din reghemânt.

Deosebit este şi clincerul pe care îl mai găsim din când în când în faţa casei şi este un fel de ciot de copac care, pe ramuri în loc de frunze, are oale şi crătiţi de diferite mărimi şi culori. Cu cât sunt mai multe astfel de obiecte atârnate, cu atât familia este mai înstărită, spune obiceiul. Sigur că acum sunt alte criterii de măsurat bunăstarea, vezi etajele la casă, maşina scumpă din curte, însă unii n-au renunţat la clincer.

Nimica nu strică omul,

Numai mândrele şi somnul.

Casele acestea nu mai arată demult specificul acestei zone, însă, din fericire, din când în când, se mai zăreşte de după nişte vile mari, câte o căsuţă care ştii că este autentică şi te întrebi, cu părere de rău, oare câte zile o mai avea până va fi înlocuită cu una mare şi „modernă”. Cu toate acestea, pentru mine, călătorul venit din cu totul altă zonă a ţării, chiar şi aşa cu tradiţia pierdută pe zi ce trece, Maramureşul şi Oaşul sunt fascinante.

Cu ochii în toate părţile, ne apropiem de primul obiectiv al excursiei: Cimitirul vesel de la Săpânţa. Ştiam că nu are cum să lipsească din planul acelei zile şi abia aşteptam să-l văd pentru că era o dorinţă mai veche de-a mea. Biserica din curtea cimitirului era în renovare, însă celebrele cruci pictate cu albastru de Săpânţa ne aşteptau să ne dezvăluie amănunte din vieţile ironizate din plin ale săpânţenilor răposaţi. Şi, tot aici în Săpânţa, am avut ocazia să vedem un interior de casă autentic. Primăriţa din localitate a avut marea amabilitate să ne arate odaia mare, unde am văzut ce are mai de preţ un localnic: ţesăturile de casă, oalele şi farfuriile colorate şi poziţionate sus pe nişte poliţe, şi, desigur, icoanele, vechi, pictate manual, pe sticlă. În această odaie nu intră chiar oricine, însă gazda ne-a arătat şi invitat în camerele din minipensiunea ei care îşi aşteptau oaspeţii de oriunde.

Două sunt elementele tari ale cimitirului: unul este mormântul meşterului care a realizat primul astfel de cruci „haioase”, Stan Ion Pătraş, şi al doilea este al unui sătean care are cel mai mediatizat mesaj de pe acolo:

Sub această cruce grea 
Zace biata soacră-mea
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu şi cetea ea
Voi care treceţi pa aici
Încercaţi să n-o treziţi
Că acasă dacă vine
Iarăi cu gura pă mine
Da aşa eu m-oi purta
Că-napoi n-a înturna
Stai aicea dragă soacră-mea.

La Săpânţa trebuie vizitată şi mănăstirea Săpânţa-Peri, care este încă în contrucţie, dar într-un stadiu al lucrărilor foarte avansat. Ce are deosebit acestă mănăstire? Pe lângă faptul că are clădirile construite cu puternic specific local, complet din lemn, biserica este cea mai înaltă construcţie de lemn din lume (78 m). Totul a fost reconstruit abia acum în urma unui incediu care datează din 1703.

Biserica este deosebită nu prin decoraţiuni, ci prin modul de construire, în întregime din lemn, cu îmbinări gură de lup, care fac bucăţile de lemn să nu se mai desfacă niciodată. În rest, e simplă şi micuţă în interior. Are scări exterioare şi diverse balcoane de unde se poate vedea pădurea care o înconjoară.

Codrule, frunză rotundă,

Pice bruma, nu te-ajungă,

Codrule, frunzuţă lată,

Pice bruma, nu te bată,

Că mi-ai fost mamă şi tată.

Ne îndreptăm către Sighetu-Marmaţiei. Destinaţia noastră este Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, un loc tulburător, pe care nu mi-aş fi dorit să-l văd, dar pe care, noi românii, trebuie să-l cunoaştem poate şi ca să ne explicăm de ce se întâmplă ce se întâmplă cu noi acum, ca societate, şi de ce etica şi valorile ni s-au distrus, cred eu, ireversibil sub unele aspecte.

Despre acest loc sunt multe spus, însă tăcerea clădirii care a înghiţit atât de multă suferinţă mă cutremură şi acum. Aici a fost îngropată cea mai mare parte a oamenilor noştri valoroşi, care au făcut cinste neamului. Au fost înlocuiţi cu nulităţi comuniste, cu uzurpatori de inteligenţă, morală şi spirit viu. Cu oameni pentru care nimic nu părea prea mult în luptă de a distruge tot ce a avut mai bun această naţie. După ce vezi ce a înghiţit lacomă închisoarea de la Sighet îţi dai seama de ce acest popor nu se mai poate vindeca, rămas ca un copac fără rădăcini. Am trecut prin celulele martore ale ororilor şi am plâns: câteva lacrimi pe faţă, însă în suflet, răuri. Oceane nu vor fi ajuns să şteargă răul făcut.

De-ar da bunul Dumnezeu,

Să fie pe gândul meu,

Să fie codrul birău

Şi frunzuca birăiţă,

N’ar mai fi robi în temniţă

Nici cealăi mulţi pe uliţă.

La Sighet mai este ceva care merită vizitat: Muzeul Satului Maramureşan. Muzeul care 30 de gospodării datând din perioada sec. XVI-XVII. Pe lângă case reconstruite în cadrul muzeului, aici au mai fost relocate şi anexele gospodăreşti, împreună cu instalaţiile aferente acestora (grajduri, garduri, fântâni, piue, războaie de ţesut, prese de ulei, căruţe), toate realizate din material lemnos.

Pentru cei care trec pe aici e bine să ştie să-şi aloce timp suficient pentru a vizita toate casele pe îndelete pentru că merită. Am avut o zi frumoasă cu mult soare şi căsuţele vechi de lemn, cu porţile acelea monumentale erau aşezate pe pajişti pline de păpădii şi floricele sălbatice, încât aş fi rămas mult mai mult pe acolo. Poate a fost şi o dorinţă de purificare după contactul cu răul şi suferinţa pe care tocmai le simţisem.

Am făcut cunoştinţă cu directorul muzeului. Există o metodă sigură ca să ştii dacă un om este îndrăgostit de profesia pe care o are: poate vorbi la infinit fără să mai aibă noţiunea timpul despre ocupaţie lui. Aşa ştii că meseria se transformă în pasiune şi ştii că aceşti oameni sunt fericiţi. Unul dintre ei este acest director de care vă vorbesc. Cu greu a fost de acord să mergem printre case fără să ne destănuiască din secretele lor şi din planurile lui de viitor. Porţile maramureşene au fost vedetele acestui muzeu, dar aş fi nedreaptă să nu afirm că este tot o bijuterie în aer liber. Şi ce este mai tare este că aici, la acest muzeu, se poate obţine şi cazare la căsuţe turistice, că să rămâi în acest decor însorit şi liniştit atât cât doreşti.

De aici am plecat către mănăstirea Bârsana, fără să ratăm o oprire în localitatea Bârsana, la casa atelier a meşterului Toader Bârsan, se pare că unul dintre ultimii mohicani producători de porţi autentice maramureşene.

M-am pierdut prin curtea mare în care meşterii lucrau de zor la cioplitul porţilor. Am intrat foarte uşor în vorbă cu ei, oamenii erau obişnuiţi cu gură-cască aşa ca noi, care să opreau nu neaparat să cumpere, ci doar să privească. Oricum de cumpărat este ceva mai greu, trebuie să ai ceva bani la teşcherea, nu numai pentru vreo poartă, ci chiar şi pentru alte obiecte de tot felul cioplite din lemn. Oamenii din curte, abia apoi am aflat că nu sunt doar angajaţi, ci chiar cei doi băieţi, licenţiaţi în matematică şi teologie, pun mâna şi susţin meşteşugul şi, la urma-urmei, afacerea familiei.

Aş fi rămas doar cu privitul, dacă unul din oameni nu m-ar fi întrebat simplu, dacă nu vreau să încerc să vad cum este să ciopleşti o poartă în lemnul dur de stejar. Şi aşa m-am trezit cu dalta şi ciocanul în propriile mele mâini şi acum ştiu că o poartă care va poposi în Iaşi are câteva cioplituri realizate de mine. Nu pot să vă spun cât am fost de mândră şi de emoţionată de ispravă şi cu câtă conştiinciozitate am încercat să mă achit de sarcină. Şi acum mă simt mândră şi mi-am zis că este o meserie frumoasă să încrustezi în lemn simboluri. Oamenii au râs când le-am spus că dacă au nevoie de două mâini muncitoare nu cer mult, doar ceva mâncare, un loc de adăpost, iar sâmbăta şi duminica liber să umblu pe dealurile care înconjoară Bârsana.

Încântată de tot ce am văzut până acum, am ajuns şi la mănăstirea Bârsana. Aşa cum am spus acestor oameni mândri la plac spaţiile mari, casele mari, porţile mari, totul trebuie să fie mare şi fălos. Aşa este şi superba mănăstire Bârsana. O curte imensă, străjuită de o poartă mare, cu clădiri din lemn. Locul este liniştit aşa cum îi stă bine şi turistul calcă cu sfială întorcând capul în toate direcţiile spre construcţiile specific maramureşene. Biserica se aseamană destul de bine cu cea de la Săpânţa-Peri şi din balcoanele ei, am tras în plămâni aerul curat al acestei zone, privind cât mai departe peste culmile domoale.

Ce curţi îs aceste?

Curţi înalte minunate.

Înaintea curţilor

Sunt trei rânduri de pomuţi

La umbra pomilor

Şede Doamna curţilor,

C’un păhar galben a mână

Tot închină şi suspină

Scrisă-i raza soarelui,

Pe fundul paharului

Scrisu-i spicul grâului

Şi numele Domnului;

De unde ţine cu mâna,

Scrisă-i luna şi lumina.

Nu am mai avut timp şi nici nu a fost inclusă din acest motiv în program Valea Vaserului. Dar dacă aş fi văzut totul, vă întreb: oare ce imbold aş mai avea eu să mă reîntorc aici? O să vă răspund tot eu: toate motivele din lume, pentru că Maramureşul merită!

Şi ca să termin tot moroşeneşte, îmi voi zice singură:

Nici aceasta nu-i aşa,

Fără gura ta cea rea.

Nu-i de vin ’a cui e gura,

C’aşa merge strigătura.

Ţurai!

 

Versurile sunt selectate din lucrarea: Poezii populare din Maramureş, “adunate de Tit Bud”, Bucureşti, 1908, aflată în colecţiile Bibliotecii Universităţii Harvard

Fotografii: https://picasaweb.google.com/115792009175919274516/ANBPR14Mai2011

02.08.2011

PS. Daca v-a placut nu uitati sa votati aici. Multumesc!

Spiţe, broscuţe şi bujori

După o absenţă îndelungată, în acest week-end am revăzut muntele meu de suflet, Măcin, într-un fel, aş putea spune, nou. Deşi anul trecut am ajuns în aceşti munţi cu bicicleta, plimbarea pe care am făcut-o nu s-a putut numi tură, ci mai mult un prilej pentru mine să învăţ să pedalez pe drumuri de pământ şi să fac cunoştinţă cu multă veselie cu specialitatea Dobrogei: colţii babei (http://apasifoc.wordpress.com/2010/03/29/cu-sinceritate-despre-%E2%80%9Ccoltii-babei%E2%80%9D/)Atunci am pornit cu mult optimism să parcurgem un traseu interesant, însă a trebuit să renunţăm destul de repede din cauză că nu n-a fost să fie şi pace! Cam atât am putut atunci: http://www.bikemap.net/route/425975. M-am tot gândit la acest traseu şi la faptul că nu am reuşit să-l parcurg, rămânând pe lista de lucruri care trebuiesc realizate pentru liniştea mea.

Când am vorbit cu Marius la telefon, m-a întrebat dacă nu vin la Atelierul AMC (http://www.carpati.org/stire/ateliere_pentru_incepatori_-_alpinism_si_escalada_-_asociatia_montana_carpati/2831/) din Măcin, chiar şi în vizită. Ideea nu era rea deloc: aveam să revăd Măcinul, poate mai găseam ceva bujori înfloriţi şi mă întâlnesc cu câţiva carpatişti de nădejde şi poate, cine ştie, e un prilej minunat să păstrez muşchii în formă pedalând pe poteci.

Traseul, foarte asemănător cu acesta: http://www.bikemap.net/route/470047# (cu mici diferenţe pe care vi le voi povesti), este într-adevăr, aşa cum l-a numit Maus, splendid. Efectiv, sunt foarte mulţumită de inspiraţia pe care am avut-o alegând ca rută acest traseu propus anul trecut de Em, care , la rândul lui, s-a inspirat de la tura lui Maus: http://www.bikemap.net/route/96271

Cu gândul că voi ajunge pe biclă în Măcin, vineri seara am fost în fierberi foarte mari: Alois şi-a dus „calul” la meşter să-l mai aranjeze puţin pentru că era cam scârţietor şi să-i pună potcoave -  adică o anvelopă mai bună pentru roata din spate, iar eu am aşteptat să vină vremea să mă ocup şi de Blackthunder a mea. Ne-am apucat de treabă destul de târziu şi sigur că dacă am preconizat că se va termina rapid, în realitate, toată activitatea ne-a solicitat mai mult decât credeam. Sufrageria s-a transformat în atelier ad-hoc, am scos roţile, le-am dat jos totul de pe ele şi am lărgit găurile în care intrau valvele: da, aţi ghicit, am vrut să zic „adio” valvelor presta din mai multe motive şi această operaţiune pe jante era absolut necesară. Ne-am muncit ceva timp, pentru că (puteţi râde, că este de râs) am avut un burghiu de 8 pentru spart beton. Totuşi, când ne-am uitat mai bine la ceas, era ora 22.30, o oră numai bună să facem zgomot cu bormaşina. Am terminat, o roată, am băgat în camera, care de data această era dotată cu valvă auto (yupiiiii!), ceva Joe No Flats şi am plecat obosiţi la culcare, restul de treabă rămânând pe a doua zi. Nu înainte de a mai „suna un prieten”, pe Em (era deja ora 23), pentru că aveam probleme cu asamblarea roţii. Bine că nu dormea şi m-a lămurit.

Sâmbătă dimineaţă, la ora 6, eram în picioare ca să terminăm şi cu a doua roată. De data asta totul a mers mult mai repede pentru că aveam experienţa de aseară şi un burghiu pentru metal, mult mai adecvat.

Am isprăvit totul (bagaje+bicle) în timp util, cât să nu întârziem de la întâlnirea de la trecerea bac cu Marius şi Lucian. Astfel, în această formaţie, am ajuns până în Greci. Cei doi focşeneni au pornit pe Valea Morsu, către Şaua Ţuţuiatu (TA), iar eu şi Alois am luat Calea Grecilor (TG).

Cald, foarte cald, dar la ora 11 nici nu putea fi altfel. Am străbătut drumul Grecilor până la Valea Cozluc, adică până unde am ajuns cu Em şi Octavian data trecută. De aici am tot întrebat ba nişte ciobani, ba pe un domn într-o şaretă care ne-a luminat cum să intrăm pe poteca care ne va duce către Nifon.

Trebuie să precizez că faţă de anul trecut acum, acest traseu (şi nu numai) l-am găsit marcat ca potecă pentru bicicletă de către Parcul Naţional Munţii Măcin (http://www.parcmacin.ro/app/webroot/files/trasee(1).jpg). Este o iniţiativă mai mult decât lăudabilă pentru că, mai ales prin pădure este destul de greu să ţii poteca bună, fiind multe drumuri care o străbat din toate direcţiile. Pentru necunoscători marcajul este de un real ajutor, reducând stresul orientării şi lăsând mult loc distracţiei şi bucuriei de a parcurge un traseu atât de frumos cum este cel spre Nifon.

Interesantul marcaj de traseu cicloturistic

De ce acest traseu este frumos? E frumos pentru că e prin munţii Măcin, unii din cei mai frumoşi şi deosebiţi munţi din ţara noastră. E frumos pentru că are de toate pentru toate gusturile: mers pe câmp, prin pădure, urcuş, coborâş, o mică porţiune de asfalt tocit, pietre, iarbă, nisip, simţi de toate sub roţi. E frumos pentru că stai cu ochii pe broscuţe ţestoase, pe şopârle, insecte de toate felurile, flori sălbatice, bujori roşii ca focul, un peisaj de care nu te mai saturi chiar şi când oboseala începe să îţi intre în oase.

Eu l-am numit "bujorul perfect"

Frumosii bujori de Macin

Am intrat în pădure spre Nifon. Au fost porţiuni când am coborât şi am urcat pe două roţi, dar au fost şi porţiuni în care am tras pe lângă biclă. Nu mă simţeam atât de îndemânatică încât să stăpânesc pe numite sectoare bicicleta. Şi am stabilit că ne vom bucura de fiecare metru parcurs prin Măcin, pe acest traseu pe care încă nu am ajuns până acum.

Chiar si un "fulger negru" se mai odihneste

Chiar daca merg pe bicicleta oboseala tot mai apare din cand in cand

A fost multă urcare, parcă mai multă decât coborâre şi am împins la biclă cu nădejde, dar fără părere de rău. În sfarşit, pădurea s-a terminat şi satul Nifon se vedea prin atmosfera prăfoasă de vară. Fiindcă, deşi este doar finele lui mai, afară este ca în luna iulie: fără cremă de protecţie nu poţi sta în soare. Ajunşi în sat, pe o potecă nisipoasă, tragem de urgenţă la cârciuma din localitate şi ne plantăm sub o umbreluţă cu o bere în mână. Sătenii ne privesc cu multă curiozitate: străini nebuni, îmbrăcaţi ciudat, urcaţi pe bicicletă în loc să umble ca toţi orăşenii serioşi în maşină. Ne vedem impasibili de ale noastre, ne hidratăm şi mâncăm ceva, pentru că este ora 15.30. Strângem gunoaiele, ducem scaunele la loc şi cerem relaţii celei care vinde la bar. Am învăţat o lecţie care ne spune că nu strică o întrebare, chiar dacă intuim pe unde este drumul. E mult mai sigur aşa mai ales că ne întâlnim rar pe traseu cu oameni şi ei devin resurse foarte importante de orientare, pe lângă cele existente deja.

Mai e putin pana in Nifon

Ieşim din Nifon şi din nou singuri pe drumul groaznic care leagă localitatea de Luncaviţa. Pentru noi e ok, dar pentru maşini sigur este de coşmar.

Popas pe drumul care duce catre Luncavita

După puţin timp un indicator ne anunţă că intrăm pe traseul numit Dealul cu drum, TR.

Intrarea pe "Dealul cu drum", TR

E de bine, spun eu în gând şi pedalăm din nou pe o potecă care trece prin pădurea de stejar sau poieni care seamănă cu niste aerodromuri pentru libelulele care îţi trec razant prin faţă. Valea Curături, Valea Piatra Roşie etc..

Pe Valea Curaturi

Tortuga dobrogeana

Un gandac

Al doilea gandac

Multe fragute inflorite

Totul a fost bine şi frumos până ajungem la nişte băncuţe. De aici drumul a devenit anevoios, când era de coborât era destul de accidentat, cu pietroaie mari, iar la urcat, din cauza pantei nu prea ne puteam ţine în şa. Deşi eram obosiţi nu am avut încotro şi i-am dat înainte cu optimism. Tot aşteptam să intersectăm marcajul TA, pentru că acest lucru ne indica apropierea de Ţuţuiatu şi, prin urmare, de finalul drumeţiei noastre. La un moment dat am ajuns si la această intersecţie de trasee.

Celebrele "marcaje" din Macin

Eu ştiam că dacă urc pe TA va fi foarte greu, deci ar fi trebuit să merg pe forestier ca să ocolesc culmea şi să ies chiar în şa, dar nu era foarte sigură pentru că nu-mi aduceam aminte să mai fi mers pe acolo. Asta era chiar culmea! Am mers atât de mult drum şi acum mă bâlbâiam chiar unde ştiam că sunt foarte aproape de final.

Forestierul pe care ne aflam era în coborâre. Mie mi s-a părut foarte ciudat şi după ce am tot coborât noi puţin-puţin (cum ar zice Mo: http://creativemonkeyz.com/roboti/robotzi-s01-ep17-vocatie/ ), m-am temut că mă voi depărta prea mult şi voi intra pe traseul către Valea Fagilor. Atunci am făcut un mic calcul şi am zis înţelept: drumul cel mai sigur este cel cunoscut şi uite aşa am ajuns să împingem bicla fix spre Vârful Ţuţuiatul. Credeţi-mă pe cuvânt că nu am vrut acest lucru nicio secundă, am fost forţată de împrejurări să trag de biclă de panta aceea pieptişă, care în partea superioară era presărată cu multe tufe de urzici şi cu stânci mari de abia săltam calul peste ele! Nici vederea bujorilor nu mă mai entuziasma. Am ajuns în vârf cam ofiliţi, dar preţ de cîteva secunde am zâmbit către camera foto: totuşi faptul că am ajuns până sus cu biclă cu tot nu era chiar de ici de colo.

O bucurie de scurta durata

Apoi am dat-o la vale pe o pantă la fel de înclinată, dar descendentă de data aceasta. La Memorial i-am văzut pe carpatişti, care sub îndrumarea lui Marian Anghel, învăţau să se caţere. Nu-i invidiam pentru că eu am avut parte de mult mai multă distracţie şi mişcare pe acest traseu pe care nu contenesc să-l laud pentru frumuseţea lui.

La corturi nu era decât Claudia, care se întorsese dintr-o tură solitară de balaureală din zona Moroianu, alt loc minunat din Măcin. Ne-am povestit păţăniile şi au apărut şi căţărătorii destul de osteniţi şi ei.

La vorba cu Lucian, Marius si Claudia

Noroc cu apa rece a Izvorului Italienilor, reparat anul trecut de noi (http://www.carpati.org/jurnal/povestea_izvorului_italienilor/1933/), că ne-a mai înviorat după o zi prin soare şi prin praf.

Ne-am cazat în cort, la gazdele noastre Marius şi Lucian, şi am adormit buştean până dimineaţă. De obicei am ritualul meu de cuibărire în sac, de mulţumire că dorm la cort, că sunt pe munte şi el mă primeşte, dar de data asta nu am mai simţit nimic, doar cum Hypnos mă duce în lumea viselor.

Dimineaţa, inevitabil, mă dureau o serie de muşchi şi ceva din părţile noi ale corpului. Şaua mea trebuie schimbată cu una mai cooperantă, însă până atunci mai aveam de parcurs ceva drum şi posteriorul meu nu mai vroia sub nicio formă contactul cu bicicleta. Am mers prima parte a drumului mai mult la plimbare pe lângă biclă, apoi a venit o zonă tare spectaculoasă cu un drum săpat în solul moale, cu pereţi înalţi de aproape trei metri.

Drumul sapat in pamant

Am văzut din nou ţestoase şi mulţi bujori.

Bujori, bujori, bujori...

Flori salbatice

Deşi eram încă obosită de ziua precedentă, frumuseţea peisajului nu putea să mă lase rece. La un moment dat am ajuns la o belvedere pe Vârful Ţugulea, de unde am privit Pricopanul şi comuna Greci într-un tablou perfect pictat de Creator.

Culmea Pricopanului

Am ieşit din pădure şi apoi printre tarlalele până în sat a fost numai coborâre faină de tot. Ca orice începător mi-am încleştat mâinile mai mult decât trebuia pe ghidon şi frâne, ceea ce mă obosea inutil, dar de plăcut, mi-a plăcut şi partea aceasta.

La iesirea din padure apare in fata noastra comuna Greci

Soare, praf si caldura

Prin sat, ca prin sat, am dat de toţi cei care ne-au ajutat anul trecut să reparăm Izvorul Italienilor, oameni cu care îmi face plăcere de fiecare dată să mă întâlnesc pentru că ştiu cât suflet au pus alături de noi. Să fie sănătoşi şi să primească înmulţit binele făcut atunci.

I-am luat pe Marius şi pe Lucian la o pizza şi ceva lichide la popasul de la Greci de la şosea şi apoi am pornit-o încet spre casele noastre.

Nu am avut pană (să trăiască meştereala şi Joe No Flats), nu am avut probleme care să ne strice planurile. Biclele s-au comportat frumos la cât le-am solicitat prin toate hârtoapele, şleaurile şi, mai ales, pietrele.

După tura de săptămâna trecută din Bulgaria (sper să o povestesc şi pe asta) mă simt foarte mulţumită că am biciclit din nou şi că am văzut/revăzut locuri atât de speciale din Măcin. Nu ştiu cum ar fi fost parcurse la picior (probabil lungi), dar cu bicla sigur au devenit antrenante, amuzante, fermecătoare şi fără un strop de plictiseală. Ştiam că sunt norocoasă şi de aceea am ajuns şi pe acolo.

Tura de relaxare la Jijila

Nici pomeneala de peste la copca, poate, cel mult, vreun peste lesinat de soare chiar in propria baltoaca

Da, recunosc, lipsa de inspiratie in alegerea traseului. Spre Greci nu ne-am incumetat din cauza de caldura excesiva. Data viitoare!

A fost cam asa:

-          La 8, tzop! pe calul cel nou, maestrul “Blackthunder” (epoca lui “Rosenrot” s-a dus, din pacate)

-          La 8.30 scandal de-aiurea pe bac cu nenea de incasa banii;

-          Biciclit pana la Macin la Petrom. Ne-am hotarat sa o taiem spre Jijila pentru ca sunt curbe, diferente de nivel (mici, da’vioaie) si alte bucurii ale biciclitului;

-          La Jijila ne-am indesat intr-o curte unde, la umbra, am beut bere, pecsi, ce-a poftit fiecare si am facut cale-ntoarsa dupa jumatate de ora;

-          Io eram energizata de la pecsi, restul erau ofiliti de la bere. Pedalau cu avant, insa cascau destul de des;

-          Pana la Macin astia au devastat nucii de pe marginea drumului. Io, senina, m-am cam dat la fund şi i-am lasat pe ei sa adune nuci numai bune de scobit;

-          Peisaj de nota 10: balta, nuferi, lisite, pescari, serpentine, umbra si curenti de aer;

-          Mainile, de atata incordare, nu le mai simteam. Ce mi-e ciuda de naravurile astea de incepator de care nu mai trec odata! Vestea buna este ca fundul este ok, deci, din acest punct de vedere am progresat, mi-am tabacit noada;

-          Am reusit sa nu ne certam cu personalul de pe bacul de intoarcere. Ne-am felicitat pentru acest maret exercitiu ZEN;

-          La 13.30 am fost acasa si am beut si eu bere, in sfarsit! Apoi, plina de inspiratie (cred si io!), am scris pinguinilor pe o tema pe care, daca eram fresh, nici nu ma sinchiseam s-o abordez.

Poze n-am, pentru ca mie mi-a fost lene sa iau aparatul, iar Georgescu nu stiu de ce nu l-a luat, in consecinta, el este vinovat! Deci, trebuie sa ma credeti pe cuvant ca am spus adevarul si doar adevarul. Hac!

Veliko Târnovo – Rose of Bulgaria (II)

Canionul Emen

Pentru a merge spre canionul Emen se părăseşte Veliko Târnovo spre ieşirea către Sofia şi apoi se balaureşte cu spor spre localitatea Emen cu hartă, GPS, indicatoare, cunoştinţe rudimentare de rusă (de care sunt tare mândră). Mă duc glonţ spre săteni şi le zic aşa, din prima: Dobrâi deni! şi apoi cu voce clară: Za Emen! Ei, culmea! pricep, dar apoi încep să turuie şi eu ascult cu mare atenţie: A zis levo! Ura! Adică stânga, sau pravo, adica dreapta. Mă uit plină de inteligenţă la ei, ca un câine care a înţeles comanda şi zic superior: Blogadaria! Dobrâi deni! Cu asta cred eu că le-am dat lovitura de graţie! Adică… i-am copleşit cu diversitatea cunoştinţelor mele de bulgară. Ei se cam hlizesc amuzaţi de bâlbâielile mele, dar eu deja nu-mi mai încap în piele de mândrie: am obţinut informaţia dorită. Despre cum se ajunge pe acolo mai bine căutaţi pe net pentru că sunt unii mai meseriaşi la astfel de informaţii decât mine. Mie îmi place să povestesc, mă plictisesc amănuntele concrete de acest gen. Dar ce pot să va spun este că e cam la 20 de km de Veloko Târnovo şi dacă sunteţi amatori de drumeţii e super tare plimbarea prin acele locuri, pentru că au de toate.

Uneori mai sunt indicatoare care spun ceva de genul Ecotrail Emen. Dar sunt rare şi cand ai nevoie de ele nu le găseşti. Din aceste indicatoare am mai înţeles că amenajarea canionului s-a făcut pe un proiect cu fonduri europene, similar ca în cazul Ecotrail-ului de la cascada Hotnitsa. Modul în care s-a realizat “lucrarea”, iar mi s-a părut admirabil.

L a intrare am găsit o schiţă a canionului, un grup de bănci cu o copertină, un izvor captat, un grup sanitar, ceea ce deja demonstra că acest traseu este îngrijit.

Cam asa se intra in canion

Primul obiectiv este peştera Emen, aflată chiar la intrarea în traseu. Ne-am urcat pe nişte trepte de ciment şi am pătruns în peşteră. Cerasela luase frontale, pentru că peştera se pare că poate fi străbătută. Eu aveam o vagă bănuială auzind nişte sunete din zona mai întunecoasă. Mi-au fost confirmate de o mică plăcuţă pe care nici nu a fost nevoie s-o descifrez: un liliac desenat se benocla la mine. Până să se benocleze şi liliecii adevăraţi am părăsit în goană zona, ceilalţi hlizindu-se la greu şi fiind foarte hotărâţi să continue. Afară am tras o gură de aer curat, fericită că am scapat de „vampirii” aceia. M-am pregătit să îi aştept privind canionul şi ceea ce va mai urma. Nu am admirat nici 5 minute, că i-am văzut şi pe restul venind în mare viteză către mine. Se terminase foarte repede explorarea peşterii, din ce cauză credeţi? Pe tavanul peşterii erau zeci, sute de astfel de împieliţaţi care, la vederea luminii, începuseră să se foiască neliniştiţi. Pentru cei pasionaţi de astfel de dihănii, peştera le oferă o gamă largă de lilieci pe toate dimensiunile, formele şi nuanţele. Sunt, din cele spuse de „temerari”, grozav de mulţi şi trebuie ceva sânge rece ca să treci nepăsător pe lângă ei.

Doar o mica o parte din coloniile de lilieci... brrrrr!

Am trecut pe potecă. Nu exista marcaj, prin urmare, am început cu o mică balaureală. Un pescar bulgar ne arată că nu avem ce căuta pe jos, pe lângă apă, traseul mergând mai sus pe pereţii de stâncă ai canionului. Revenim şi abordăm traseul pe sus, urcând pe zone mai abrupte, mai prin pădure, mai pe marginea canionului. Peisajul este foarte sălbatic, căldura ucigătoare şi credem că suntem singurii care ne-am încumetat pe la ora prânzului să facem acest drum.

Cu caldura dupa noi...

E destul de greu să privesc în jos, apa practic nu pot să o văd, doar o aud din când în când. Nu este nimic solicitant, ci doar deosebit de frumos şi nu înţeleg de ce nu am ajuns încă la podurile de lemn pe care le zăresc din când în când printre stânci şi vegetaţie. Apar şi alte grupuri de turişti şi ne bucurăm că mai sunt şi alţii care au avut ciudata inspiraţie să plece pe aşa căldură.

Urcusul ne mai face sa uitam de arsita

Canionul Emen

Ajungem la coada lacului care se formează din râul Emen. Asta ne indică nouă că am cam terminat canionul. Suntem cam bulversaţi. Ştim că ar fi trebuit să fie ceva chestii interesante pe traseu. Ajungem la cascada Momin Skok şi ne bucurăm de răcoarea ei, atât cât putea să fie de răcoare într-o zi atât de toridă de început de august. Este amplasată într-o căldare de stâncă, cu o mică plajă cu prundiş de râu pe care grupuri de turişti se odihneau înainte de a se întoarce din canion. Îmi ud picioarele în apa care nici ea nu mai este atât de rece cum m-aş fi aşteptat să fie o apă de munte. Discutăm despre traseu, despre faptul că l-am făcut cam după intuiţie, lipsa marcajelor creând ceva dileme atunci când mai multe poteci ni se despărţeau sau se uneau în faţa noastră.

Cascada Momin Skok

Ne hotărâm să facem în aşa fel  încât să ne întoarcem puţin mai pe jos astfel  încât să traversăm pe podeţele de lemn suspendate care fac, de fapt, atracţia canionului. Ştiţi vorba aia care spune: fii atent ce-ţi doreşti! Nu trece mult timp şi apar şi podeţele.

Cam cum spuneam...

Sunt tare drăgălaş construite, perfect integrate în peisaj, nu dau impresia de intervenţie brutală asupra mediului, crengile din care sunt făcute par că s-au imbinat singure în mod natural, din dragoste pentru drumeţ şi pentru siguranţa paşilor lui. Bine că am punctat chestia cu siguranţa paşilor: sub aceste podeţe se deschideau hăuri pe care eu, cu frică de înălţime, nici nu îndrăzneam să le privesc. Dar pentru ele venisem până acolo.

Desi par subrede nu se clatina prea tare )

Am coborât ca racul, broasca şi cu ştiuca acele trepte şi am trecut de pe un perete pe altul al canionului cu o anumită zonă a corpului, care, de obicei, e moale, acum bine contractată, zveltă chiar. Alois în faţă era singurul oarecum detaşat, fotografiind şi deschizând drumul, urmam eu, care subit recapitulam nişte lecţii mai vechi de anatomie, apoi Cerasela care începuse să râdă dubios, atât de dubios că nu ştia de ce şi cum să se mai oprească, iar Gabi verde şuiera ceva printre dinţi, ce nu prea înţelegeam, dar intuiam şi călca cam ca pe ouă.

Pe o portiune mai "umana"

Mai multe podete...

Observati balustrada mestesugit curbata

Aceleasi podete, alti drumeti

Eram astfel o formaţie fără teamă, că deja înţepenise şi aia tot păşind peste prăpăstiile alea de sub noi. Când am terminat foiala am fost tare fericiţi pentru că: 1. s-a terminat, 2. a fost frumos, 3. asta am vrut să facem.

Un zambet pana la urechi

Canionul este superb, merită străbătut. Am văzut un exemplu de eco-traseu ca la carte realizat. Intervenţia omului a fost făcută respectând natura, în deplină armonie cu ea, şi oferind drumeţului clipe de neuitat. Dacă nu ar fi fost cele podeţe, sigur traseul ar fi fost mult mai anost, crearea lor încântând sufletul şi privirea. Şi dând la unii mai puţină şi la alţii mai multă adrenalină, ceea ce a fost sarea şi piperul traseului. N-am înţeles faza cu absenţa marcajelor, dar poate făcea parte din scenariul cu neprevăzut, iar noi, obişnuiţi cu ele, să le simţim lipsa.

M-am întors în Veliko Târnovo cu sufletul plin aşa cum mi se întâmplă mereu când păşesc în natură, când fac puţină mişcare şi am parte de peisaje de vis.

Am mâncat la mica tavernă unde deja eram de-ai casei, numită Taverna Arhitecţilor, un loc boem, o mică terasă cu pisici şi muşcate,de la care se vedea o bisericuţă în ruine cu nişte pietre funerare de marmură veche, care i-ar fi făcut pe Byron sau Shelley să pice in reverie.

Vita de vie, placi funerare si un loc sfant parasit

Pisica lenesa de la Terasa Arhitectilor

Nu putea sa lipseasca Zagorka, cea mai buna bere bulgareasca

Terasa cu muscate in ghivece de lut

Multă poezie în acest oraş. Acest oraş, de fapt, este el însuşi un poem.

Un mic ornament pe peretele casei

Unii ar spune ca sunt simple ruine ce trebuiesc sa dispara

Imagini din plimbarea de după-amiază:

Straduta era plina cu buticuri cu suveniruri

Atelier de ibrice de alama. Alaturi era o cafenea micuta unde putea sa bei cafea la nisip

Cu Tedi

Apoi ne-am retras toată trupa (vreo 8 inşi) la hotelul nostru, Lucky, deoarece balconul dădea exact către cetatea Ţareveţ, unde eu eram convinsă că se va relua spectacolul de lumini şi sunet pe care l-am văzut parţial cu o seară înainte.  Apoi, după ce m-am întors acasă am aflat că am avut noroc că a fost două seri consecutiv, pentru că el are loc doar daca sunt grupuri mai mari de 30 de persoane; de asemenea, trebuie sa faceti rezervare in avans la dl. Rumen Kolev, telefon: 003590885080865.
Mai multe informatii puteti obtine si de la biroul de informare turistica din Veliko Târnovo, de pe str. Hristo Botev nr. 5 (d-ra Kalina, pe care o puteti contacta si in scris la e-mail ticvt2@gmail.com). Cred că faptul că a fost în acel week-end festivalul Don Carlos cred că a fost bafta noastră ca să vedem acest spectacol unic. Eu mai auzisem că ar fi şi în alte oraşe, dar de văzut, aici este prima oară când văd aşa ceva. Nu ştiu dacă pot să vă descriu ceea ce am văzut, din acest motiv voi lăsa imaginile să vă încânte.

Cascada Hotnitsa

Week-endul este pe sfârşite. Nu am avut timp nici pe departe să văd tot ceea ce se putea vedea în Veliko Târnovo şi în împrejurimile lui. Respirând aerul îmiresmat al străzilor din Veliko Târnovo am decretat că, pentru mine, va rămâne trandafirul bulgăresc: plin de farmec, de poezie, cu un aer romantic şi frumos ca o roză. Am plecat spre ţară fără să uităm că mai putem face un mic popas în drum: cascada Hotnitsa.

Eco-traseul  de la Hotnitsa nu este nici el uşor de găsit. Se merge către Ruse, până la Samovodene. De aici e tare complicat de explicat. Am găsit pe net nişte indicaţii care ne duceau până în localitatea Hotnitsa şi, în completare,  am reînceput pantomima cu sătenii din Samovodene. Nici să nu visaţi vreo boabă de limbă engleză, însă nu ştiu pe unde am citit cuvântul cheie “vodopada”, “cascadă” pe limba noastră. Asta m-a ajutat foarte mult şi apoi iar levo şi iar pravo, desigur în variantă bulgărească, pentru că astea sunt nişte vagi amintiri din ruseşte. Şi, la sfârşit, le ziceam bine articulat “Dobrâi deni, blagadariu”, tare încântată de isprava mea. Din localitatea Hotnitsa încep sporadic să apară indicatoare care indică Hotnitsa waterfall. Sunt totuşi destul de anemice. Într-un final, ajungem la un loc destul de spaţios, în afara satului, în care se poate parca şi de unde se vede cascada. Aceleaşi amenajări de lemn, cu mici podeţe, cu un chioşc cu băncuţe şi cu ceva zonă în care erau campate câteva corturi. De asemenea erau şi  turiştii veniţi la picnic şi care se scăldau în bazinul cascadei. Traseul, de data aceasta, începea de la cascadă şi continua pe firul apei, cine ştie până unde, pentru că, din lipsă de timp, am parcurs doar o parte din el. Se pare că tot traseul are vreo 2 km, aşa am înţeles din alte descrieri.

Cascada Hotnitsa

Începe foarte frumos, tot cu nişte scări care te urcă rapid până deasupra cascadei.

Parintii mei incearca sa ne urmareasca traseul

Priveliştea se schimbă şi ne trezim într-un paradis verde, care aminteşte destul de mult de tropice. Atmosferă umedă, foarte călduroasă, vegetaţie luxuriantă, insecte multe care planează peste suprafaţa verzuie a apei. Deşi întâlnim tot felul de mici cascade, apa nu are cursul limpede, repede şi cristalin al unui izvor de munte, ci pare grea, vâscoasă şi plină de vegetaţie.

Prin paradisul verde

Totul este atât de frumos încât mă duce cu gândul la acele peisaje perfecte, atât de perfecte încât te gândeşti că au fost aşezate acolo de cineva, nu au avut cum să se potrivească atât de bine: căderile de apă, cu plantele care curg pe stânci, cu edera care se răsuceşte perfid pe copaci, fluturii negrii şi mari care survolează apa şi zumzăitul greierilor. Podeţele de data asta sunt doar cât să te simţi ca într-o gradină. Deşi urcă trepte de lemn şi pe stâncă, nimic nu este agresiv ca în canionul Emen, totul emană blândeţe şi pace ca într-o gradină japoneză.

Tedi a ajuns sus pe stanci

Când am ajuns sus, la capătul pereţilor ce străjuiesc micul canion, soarele ne-a preluat nemilos, iar de aici am bănuit că tot aşa va continua şi am decis să ne întoarcem, mai ales că părinţii mei mă aşteptau jos la cascadă.

Intoarcerea

O ultima privire din partea superioara a cascadei

M-am întors acasă, ca de fiecare dată, cu sufletul plin de cele văzute, cu regretul  că nu am fost peste tot pe unde mi-as fi dorit şi cu speranţa că voi reveni.

Nu am spus nimic de mănăstirile care ar fi putut fi vizitate, de monumentele arhitectonice, de satul medieval Arbanassi, de potenţialul extraordinar pe care îl oferă zona pentru amatorii de căţărare şi de multe altele.

Se pare că atât de aproape de noi sunt comori pe care nici nu le-am fi bănuit. Nu trebuie să parcurgem mii de km pentru a găsi frumosul. El, de fapt, este in ochii celui care il priveste, dar şi în sufletul lui. Trebuie doar să ne deschidem inima şi să-l păstrăm aşa cum se cuvine.

Până la o nouă revedere, voi închide într-un sertăraş separat al sufletului meu amintirea parfumului trandafirului din Bulgaria, Veliko Târnovo.

Veliko Târnovo – Rose of Bulgaria (I)

Fiecare loc nou în care ajung este o poartă spre o altă lume, spre cunoaştere, spre visare. De aceea îmi place atât de mult să călătoresc, să plec spre orice zare, distanţa, oboseala nefiind obstacole pentru mine. Pe de altă parte, fiecare loc unde ajung deschide o poartă în mine, atinge corzi ale sufletului, care vibrează la peisaje, locuri, oameni. Acestea sunt comorile pe care le strâng cu mare aviditate şi spre bucuria mea, deşi rămân numai ale mele pentru totdeauna, pot să le şi împărtăşesc, ceea ce face să fie cu atât mai minunat totul.

Acum câţiva ani am trecut în fugă, pe înserat, prin Veliko Târnovo. M-a impresionat amplasarea oraşului şi se întrezărea, în lumina amurgului, un farmec care mi-a rămas în minte, imaginile de atunci atrăgându-mă ca într-o vrajă. Trebuia să revin, trebuia să pătrund misterul pe care acest oraş mi-l lăsase în suflet. Ştiam că-i va veni timpul, pentru că nu l-am uitat şi, ca de obicei, totul se va întâmpla fără prea mari preparative. Va fi Veliko Târnovo şi gata!

Sosirea şi ceva generalităţi

Vineri, 6 august, într-o zi sufocantă, am pornit către Bulgaria pe la Ruse. Aerul condiţionat al maşinii ne proteja oarecum de temperaturile ucigatoare de afară, însă se simţea un uşor disconfort.  Peisajul oarecum anost al soşelelor bulgăreşti nu mă mai impresionează în niciun fel. Sunt prea obişnuită, de când cutreier Bulgaria. Şi culmea, niciodată nu am ajuns în zona care atrage ca un magnet majoritatea românilor: staţiunile de la Marea Neagră. Nu am coborât mai jos de Balcic. Dar am mers în multe din alte părţi ale acestei ţări. Ştiu că dincolo de drumurile prăfuite, de satele parcă părăsite şi sărăcăcioase, Bulgaria are locuri pline de viaţă, proaspete, care aşteaptă să le descoperi.

Intrăm în Veliko Târnovo şi găsim fără probleme hotelul la care făcusem rezervare. Pe Internet era prezentat ca fiind în zona istorică, lucru de care mă cam îndoiam. Nu am avut motive, GPS-ul ne-a dus rapid în oraşul vechi, iar hotelul era la doi paşi de cetate. Convenabil (25 euro camera cu mic dejun, wi-fi, aer condiţionat etc), personal amabil, curat şi cu o privelişte neasemuită chiar către cetate.

Cetatea Tarevet, de la balconul camerei mele

A pornit prin oraş cu nerăbdarea celui care a aşteptat acest moment. Acum când rememorez, nici nu ştiu cu ce să încep… ce mi-a plăcut mai mult? Străduţele înguste, pietruite care urcă şi coboară din toate direcţiile?

Straduta catre taverna unde obisnuiam sa mancam

Parca simt caldaramul fierbinte sub talpi

Tentatia sa te "pierzi" pe aici este foarte mare

Casele construite parcă una peste alta pe colinele oraşului?

Frumoasele coline locuite

Ţiglele de sub noi, de lângă noi, de peste noi?

Imbinare de nuante si forme

Cetatea splendidă, mândră care străjuieşte oraşul de secole? Iantra, râul care şerpuieşte fără să-i fie încorsetate apele în chingi de ciment şi beton?

Cetatea Tarevet si la baza ei, Iantra

Micile tarverne, mehana, care îşi aşteaptă musafirii cu delicateţe, discreţie şi bun-gust? Un oraş curat, fără gunoaie, cu verdeaţă şi foarte puţini câini comunitari (spre deloc)? Îmi pare rău pentru cei care încă mai cred că Bulgaria este primitivă, dar nu pot vorbi altfel decât admirativ despre ceea ce am văzut acolo. Şi, repet, aceeaşi senzaţie am avut-o peste tot pe unde am mers în Bulgaria.

Cel mai mult mi-a plăcut modul în care ei au reuşit să-şi pună în valoare trecutul, vestigiile lor fiind prezentate atractiv şi, în acelaşi timp, rămânând protejate.

Aşa este Veliko Târnovo: un oraş fermecător ca un trandafir înmiresmat. În arşiţa nopţii, pe străzile Târnovgradului plutea mirosul greu şi dulceag al trandafirilor. Nu venea de la minunata plantă, ci de la magazinele de suveniruri care adăpostesc tot felul de produse cu miros puternic de trandafir. Parfum de Balcani, poarta spre Orient! Mă ameţea şi visam mergând pe străzile fără vârstă ale cetăţii. Micile terase stradale, puncte de belvedere, dublau reveria. Oraşul se desfăşura tulburător sub picioarele mele şi deasupra capului meu.

I se spunea  “a treia Romă şi al doilea Constantinopol”, creat de bulgari şi vlahi (lucru care nu îi încântă foarte tare pe bulgari), acest oraş te copleşeşte cu grandoarea lui, fără ostentaţie, cu graţie, cu eleganţă, cu delicateţe.

Trepte spre trecut

Am vrut să ştiu de unde îi vine acest minunat aspect şi l-am găsit în istoria lui, care vorbeşte despre trei fraţi vlahi din neamul Asaneştilor, care s-au ridicat din munţii Hemus pentru a-şi cere drepturile de la Isaac al II-lea Anghelos, împăratul Bizanţului prin 1185. Doi dintre fraţii Asan conduc răscoala şi pun bazele celui de-al doilea Imperiu Vlaho-Bulgar.

Cei trei fraţi transformă oraşul aşezat pe colinele Ţareveţ, Trapeziţa, Momina Krepost şi Sveta Gora, creând o cetate măreaţă cu trei porţi succesive, turnuri, creneluri, palatul ţarilor, 21 de biserici ortodoxe,  o patriarhie aşezată mai presus de tot, unul dintre cele mai importante centre cultural-istorice ale Balcanilor. Ţareveţul – cetatea ţarilor s-a prăbuşit incendiată de otomani în 1393, însă zidurile ei încă mai dăinuie impresionând peste secole.

O istorie fabuloasă, privelişti de neuitat, romantism rătăcitor printre străduţele uitate de vreme… poţi rezista la invitaţia pe care acest oraş ţi-o face? Şi încă nu este tot… citiţi mai departe…

Locuri uitate de vremuri

Am cutreierat oraşul cât ne-a permis seara şi oboseala acumulată peste zi. Am intrat pe o mică insula făcută de meandrele Iantrei, care adăposteşte Muzeul de stat. Tot acolo este un monument ce face referire la trecutul acelor locuri şi luptele duse pe acolo.  Am dat o roată ansamblului de călăreţi şi cai încleştaţi într-un soi de dans sălbatic şi zbuciumat profilat pe cerul roşiatic. Magnific.

O inclestare prinsa pentru vesnicie in metal

Oraşul este un centru universitar puternic şi plin de evenimente culturale. În permanenţă există un festival sau o manifestare care să-i atragă chiar şi pe cei mai exigenţi. În perioada în care am fost noi se derula festivalul de operă Don Carlos, pe o scenă în aer liber, chiar in cetatea Ţareveţ.

Cand orasul isi aprinde luminile si Iantra straluceste bland

Prin oraş am văzut anunţuri despre spectacolul de lumini şi sunet desfăşurat la cetatea Ţareveţ. Deoarece nu erau trecute orele sau data la care poate fi urmărit nu prea am înţeles mare lucru decât că este o realizare specială care nu este văzută în prea multe locuri în lume.

Ajunşi în cameră, din întâmplare, am urmărit de pe balcon doar sfârşitul acestui deosebit spectacol. Bănuind că va fi şi în seara următoare nu am regretat atât de mult că am fost ghinionişti şi ne-am gândit că vom recupera.

A doua zi planul era următorul: cetatea Ţareveţ, ceva shopping rapid şi apoi canionul Emen.

Cetatea Ţareveţ

Mare, imensă, cred că nu merita câteva ore, ci chiar o zi pentru a fi admirată aşa cum merită. Ce mi-a plăcut în mod deosebit au fost modurile diverse de a atrage turiştii. Se ştie că nu toată lumea rezonează doar la nişte ruine, unii au nevoie ceva în plus şi aici găseşti cam tot ce doreşti. Vestigiile sunt peste tot foarte bine conservate şi etichetate, locuri cu suveniruri, decoruri pentru fotografii care evocă evul mediu, terase, scena în aer liber pentru spectacole de operă.

Un fel de Alexandru Macedon, Tedi in rolul principal

În plus, o tabară medievală de corturi, de fapt un muzeu în aer liber, organizat de arheologi, artişti şi designeri din Sofia, care au reuşit să redea atmosfera Evului Mediu prin costumaţii, arme, diverse obiecte, arme, podoabe etc.

Parca ne-am intors in timp

Muzeul in aer liber

Ei, la rândul lor, cu mare amabilitate ofereau informaţii într-o engleză fluentă şi invitau turiştii să tragă cu arcul, să probeze armuri sau coifuri. Asta mi-a plăcut mult.

O proba de tras cu arcul

O altă supriză a fost vizitarea bisericii patriarhale, care străjuieşte din vârful colinei tot ansamblul arhitectural. Pe afară arată ca o biserică tradiţională, desigur, mare şi impresionantă. Însă e nimica toată pe lângă impresia pe care o ai când ai păşit înăuntru. Pictura murală şi designul interior sunt unice, originale, cel puţin pentru mine. Îmi pare foarte rău că nu deţin limbajul de specialitate al artiştilor ca să va descriu stilul, deci voi folosi propriile mele aprecieri care sigur vor fi departe de realitate. Biserica era foarte goală, aproape numai pereţii, chiar şi altarul fiind foarte minimalist.

O imagine "furata" a altarului

Picturile, deşi respectau regulile iconografiei bizantine, sfinţii foarte alungiţi, erau executate în culori foarte închise, griuri, cu feţele extrem de expresive. Fiecare scenă avea nişte semnificaţii nu neaparat religioase, ci şi de natură laică, dar care, din lipsă de timp şi cunoştinţe în domeniu, nu am reuşit să le descifrez.

Din loc în loc erau nişte corpuri de iluminat cu picior şi un candelabru uriaş sus, din cupolă, în cel mai modernist stil, insă perfect asortat cu restul ambientului. Pe ansamblu, un efect fascinant pentru mine. Ar fi fost tare faine nişte poze, dar asta m-ar mai fi costat vreo 5 leva, în plus. Pentru amatorii de panorame ale oraşului mai există un lift, cu care contra sumei de 2 leva se poate urca în clopotniţa bisericii.

Veliko Târnovo - un oras verde

(va urma)

Dealurile Jijilei

Azi a trebuit să ajung în Greci pentru a pregăti viitoarea acţiune a Asociaţiei Montane Carpaţi care şi-a propus să refacă Izvorul Italienilor din Şaua Ţutuiatu.

Pentru că tot am ajuns în Dobrogea am profitat de ocazie şi ne-am gândit să facem un mic traseu cu bicicletele pe acolo. Aveam mai multe variante, dar trebuia să ţin cont de vremea care se anunţa instabilă şi de intervalul de timp relativ redus.

După ceva comparaţii şi evaluări am decis să mergem din oraşul Măcin spre Jijila. Ideal ar fi fost să ajungem până la I.C. Brătianu şi retur, dar am făcut cât s-a putut, adică până la Garvan.

Despre drum: un peisaj foarte frumos printre dealurile înverzite ale Jijilei. Toată natura începe să cânte simfonia verii şi marginea şoselei este îmbrăcată cu maci, cicoare şi multe alte buruieni frumos colorate.

Alb si un strop de pasiune

Salcâmii răspândesc parfumul atât de dulce şi cregile lor par ninse sub povara florilor.

"Au innebunit salcamii si tu vrei sa fiu cuminte?"

Mihai, care a trecut pe acolo cu o săptămână înainte, m-a asigurat că nu voi întâlni prea multe maşini pe acolo, lucru care m-a bucurat pentru că traficul mă face să mă simt foarte inconfortabil. Sinceră să fiu nu am fost prea uimită să văd cum zumzăiau maşinile în sus şi în jos. M-am resemnat la ideea că aşa îmi trebuie dacă vreau asfalt şi nu offroad şi am încercat, pe modelul unei căsnicii, să ne facem viaţa cât mai uşoară eu, maşinilor, şi sper că şi ele mie.

Un drum care te indeamna sa-l urmezi

În final, am tras concluzia că acest drum poate fi folosit cu succes pentru începători, aşa ca mine, care vor să se obişnuiască cât mai bine cu tot felul de serpentine, suişuri sau coborâşuri. Am dat la pedale din greu ca să urc, am învăţat să stăpânesc mai bine bicicleta atunci când ia viteză sub mirajul alunecării la vale şi, când nu am mai făcut faţă situaţiei, m-am bazat pe cele două picioare din dotare şi am împins-o de ghidon.

Privind inapoi fara manie

Cei 25 de km au contribuit la îmbunătăţirea experienţei mele şi, în acelaşi timp, au constituit o plimbare foarte plăcută într-o zonă plină de suprize minunate: Dobrogea.

“Prima evadare” în stilul lui Terente (8 mai 2010)

Eu si Rosenrot

Cand, în Bucureşti, bececliştii erau în fierbere pregătind “prima evadare“, am zis să nu fim mai prejos şi să evadăm şi noi pe unde putem, pentru că, din fericire, locuri frumoase mai sunt, timp să avem să le cutreierăm.

Pinguinii, în frunte cu agitatorul Em, se pregăteau să se alinieze duminică la start şi noi, din spirit de solidaritate cu ei, am decis că trebuie să ne sacrificăm fundurile, pentru că de aia suntem o sectă, dar sâmbătă, puţin în avans

“Prima evadare” pentru bucureşteni avea ca destinaţie Snagovul, iar noi, ca replică, am ales lacul Blasova, situat într-o zonă foarte pitorească şi specială din ţinutul brăilean, adică în Balta Mare a Brăilei. O incursiune în ţinuturile lui Terente sau cea mai rămas din ele. Nu avem mare experienţă şi nici cai prea performanţi, dar suntem mari amatori de offroad şi avem multă voinţă. Ultima condiţe avea să ne fie de mare folos, după cum se va vedea în curând.

View Larger Map

Am plecat sâmbătă din Brăila la o oră la care încă nu a început nebunia cumpărăturilor şi căldura nu era instaurată pe deplin. Am ajuns cu mare iuţeală la bac, nu cel care face trecerea în Dobrogea, ci acela care te duce în Insula Mare a Brăilei. Lejer şi aici, doar câţiva agronomi mai conştiicioşi sau mai întârziaţi cu lucrările treceau în partea cealaltă. Priviri curioase şi chiar întrebări legate de destinaţie şi scopul vizitei. Caii parcaţi, proaspăt dichisiţi, cu o porţie de Joe’s no flats în caucioace, lustruiţi şi şi reglaţi cu o seară înainte, aşteptau răbdători începerea aventurii.

Ready? Yessss!

Trecerea cu bacul este cel mai frumos preambul pentru o tură. Răcoarea dimineţii, liniştea Dunării „drum fără pulbere”, soarele ce sclipeşte potolit vestind zăduful de mai târziu… Sunt crescută lângă sălciile de pe mal, iubesc balta, mirosul ei de nămol şi misterul ascuns cu grijă de stuf. Natura este atât de bogată aici, totul freamătă discret de viaţă şi dinamism.

Balta Brailei - locul care il voi purta in suflet toata viata

Rosenrot, cum mi-am numit bicla, cu ideea s-o îmbunez şi să mă apropii mai mult de ea, strălucea rubiniu. Mă uitam cu drag şi speranţă că mă va ajuta să îndeplinesc planul pe ziua aceea. Părea tare bine dispusă şi asta îmi crea confort.

De pe bac am agăţat un nene sau el pe noi, care ne-a fost ghid o porţiune. Traseul clasic ar fi fost sa pornim de la bac direct pe magistrala 1, aşa cum este numit principalul drum asfaltat (teoretic) din Baltă. Spun teoretic pentru că practic arată ca după bombardament, nu mai este urmă de asfalt, ci doar un drum pietrospământosgropos de neutilizat pentru niciun fel de mijloc de transport.

Pe dig, pe malul Dunarii

Nenea ghidul zice că trebuie musai să scutim din acel traseu, pornind pe dig şi apoi trecând pe drumul de pământ. Sigur că l-am ascultat şi am mers pe drumul de pământ într-un mod foarte plăcut, pentru că tocmai plouase şi pământul era destul de bine bătucit de tractoare, deci fără praf.

Drumul de pamant. Nu-i asa ca se prezinta foarte bine?

Foarte fain a fost pe aici: am trecut prin lanuri de rapiţă înalte cât noi, eu nu am crezut că există aşa înălţime la rapiţă, dar se pare că eram în urmă cu succesurile la care a ajuns cercetarea in hibridizarea soiurilor.

De veghe in lanul de... rapita

Măi, cum să vă spun… mi-a plăcut: drumul curgea blând la vale, florile de rapiţă degajau optimism şi radiau a vară, iar unde se termina auriul florilor începea azuriul cerului brăzdat de nori pufoşi şi răsfiraţi. Peste tot gâze, păsări gureşe şi din când în când un cocostârc, o egretă sau un tractor harnic cu pufăia destul de departe de noi.

Doar superb...

Agricultura performanta

Mă simţeam ca în clasa a doua când aveam de făcut compuneri cu ogorul, lanul, tractoristul harnic şi partidul triumfător peste toate. Idilic şi păşunist tablou. Dar vă mărturisesc că mă făcea să mă simt atât de bine… Se ducea dracu secolul computerelor, al vitezei, al netului, al informaţiei şi toată „civilizaţia” de armani şi vuitoane, care, pur şi simplu, ne agresează fără jenă. Cel puţin pe mine.

Secvenţa de visare se dispare când ajungem la Filipoiu, prima fermă de pe magistrala 1. Da, aţi înţeles bine: am părăsit drumul de pământ şi am ajuns în drumul de groază pentru toţi cei care circulă pe acolo. Nenea cel ghid ne zice pa! şi se duce în drumul lui. Noi ne benoclăm la canalul pe care se zice că şi unul dintre regii noştri a venit la pescuit sau la plimbat cu barca, adică numitul canal Filipoiu, tragem aer în piepţi şi go! go! go!

Canalul Filipoiu, plin de vegetatie, animalute si pasari. Si pesti pentru ca erau pescari pe mal

Rosenrot se ţine băţoasă, desigur, pe muşchii mei. Îmi încordez mâinile pe ghidon, mă înfig bine cu picioarele pe pedale şi fundul încerc să-l ţin cât mai puţin în contact cu şaua. Pietroaiele cu care este garnisit tot drumul mă aruncă într-o parte şi în alta, însă nu am viteză mare: 1. pentru că nu sunt vitezomană de felul meu, 2. pentru că nici Rosenrot nu prea le are cu viteza. Deci, consens deplin între mine şi ea până aici.

Drumul plangerii. Poza nu reflecta realitatea

Serpisorul Terente

Nu prea am date precise cam cât am tropăit prin pietriş, poate 10-15 km. Vibraţiile drumului se simţeau în tot corpul şi era fericită că nu-mi cădea câte o mână, lanţul, o talpă, o ureche sau diverse piese de pe biclă. Dar tot eram optimişti şi încântaţi de drum. Era o vreme superbă, iar noi chiar „evadam”. E drept, nu prima oară în acest an, dar tot evadare se cheamă.

Când deja îmi zornăiau toţi dinţii în gură se apropie ferma Prundu şi indicatorul care ne spune că la stânga vom da de baza nautică Blasova cam peste 10 km. Rânjim fericiţi, ne tragem în poză cu o chestie mare pe care scria Blasova.

Spre Cuba, pardon Blasova!

De ce rânjim? Păi, în faţa noastră se deschidea cred că unicul drum asfaltat ca o coală de hârtie din Insula Mare a Brăilei. Cum să vă explic eu ca să înţelegeţi? Asfaltul ăsta apăruse egzact cum apare autostrada aia, Transilvania: hodoronc-tronc, în mijlocul Bălţii, într-o reţea de tranşee paradite numite pompos drumuri. Nu am făcut mofturi şi iar am pornit la drum. Foarte fain am trecut pe langă jdemii de pescari aliniaţi frumos pe malul unui canal. Mă bucuram pentru ei şi pentru pasiunea lor. Este minunat să îţi petreci dimineaţa în aer liber oriunde te-ai afla.

Eu si Rosenrot

Pedalăm , pedalăm , pedalăm cu voioşie. În faţă se vede Dobrogea şi lanţul muntos al Măcinului. Dragul de el, nici aici nu ne părăseşte şi ne priveşte îngăduitor, înţelegând că-i va veni şi lui rândul foarte curând.

Muntii Macin in zona Turcoaia

Baza nautică de pe malul lacului Blasova este ceva ce nu arată prea bine, dar ar putea deveni. Deocamdată este un loc cumpărat de un interlop brăilean, cu o privelişte minunată, cam pustiu şi cam în paragină. Nu vreau să îmi dau cu părerea despre ce vor unii să facă acolo, mai bine aştept. Acum chiar mi-a convenit că grătăriştii nu mişunau, porcus turisticus ajunge cam greu, piţipoancele şi cocalarii nu au prins şpilul ce ar putea să facă pe acolo, deci încă este bine. Mai târziu vom vedea.

Lacul Blasova

Eram numai noi si setea noastră. Bine, mai erau şi vreo doi gherţoi umflaţi, cu maşini puternice care se uitau superior la noi. Şi mai erau şi chelnerii de la un fel de cârciumă de pe malul lacului, care plictisiţi că nu aveam bicle jeep sau q7, s-au deplasat, în scârbă, să ne dea neşte berule.

Nu prea am fost impresionaţi de primire: noi veneam din România şi tot acolo ne întorceam, iar Blasova chiar dacă n-o mai văzusem până atunci era cu siguranţă un soi de deja vu.
Ne-am parcat căluţii, ne-am luat berile, am aruncat rucsăceii şi tacticos am prins să ne hidratăm. După o masă copioasă reprezentată de trei covrigi şi trei banane la patru oameni.

"Calutii" la odihna

Lacul este foarte fain, deşi, dacă nu marci banul, nu ai voie să faci nimic pe el.

Info Blasova

Noi ne-am mulţumit să admirăm nişte dihănii penoase, foarte tari la scufundări. Păi, sigur că erau tari la aşa ceva , dacă se numeau chiar cufundaci  sau fundaci sau corcodei. Apoi am citit pe net că au nişte năravuri de scufundare admirabile.

Ciudatelul penos si simpatic, numit cufundac

Nu am stat prea mult şi iar ne-am cocoţat pe şa. Nashpa! Drumul asfaltat pot să jur că la dus era roz, roz bombon, iar acum avea culoarea gri. Note de călătorie: rucsăcelul devenise mai greu, soarele bătea în creierul meu ce plutea elegant în câteva sute de ml de bere, fundul era molicel şi dureros, iar, başca, un zefir bătea iegzact în piepturile de aramă de ne mişcam ca melcul.

Radeam, doar din cauza berii

Tot drumul de pamant foarte placut la mers, cu mici urcusuri si coborasuri

Îmi tremura sufletul în mine pe masură ce se termina asfaltul şi începea pietrişul. Desigur, cum de ce îţi este frică, nu scapi, am ajuns la acel moment trist din viaţa noastră. Am mers ce am mers şi, la fiecare pauză, urcatul pe şa era ca şi cum aş fi utilizat un instrument de tortură. Nu am chiţăit pentru că oricum nu aveam nicio salvare. Rememoram toată distanţa care ne-a mai rămas şi rezultatul nu era niciodată cel pe care ni l-am fi dorit.

Totuşi, deşi fizic eram la pământ, în sinea noastră ne promiteam că, după ce ajungem acasă, ne vom bucura straşnic de ispravă, de cutezanţa de a ataca aşa un drum, de distanţa parcursă şi de frumuseţea peisajului. Asta când ne vom reveni din leşin, desigur. Eram terminaţi, dar ţanţoşi nevoie mare.

Un albastru infinit

Din când în când ne-am dat jos şi am mai mers câţiva metri pe lângă biclă: asta dintr-un respect profund pentru posterioarele din dotare. Cred că s-a dus şi mama celulitei de groaza acelui drum.

Ce vedeti nu este Arles, iar peisajul nu este un Van Gogh

Singurul care nu dădea semne de oboseală era doar Gabi, dar de nervi, la un moment dat, nici nu l-am mai băgat în seamă pentru că am considerat că ne sfidează. Şi l-am lăsat să se ducă în faţă, unde a fost tot drumul de altfel. Să se înveţe minte, aşa îi trebuie, dacă nu ştie să stea cu codaşii.

Actiune de reconsolidare a tinutei

A fost tare greu la întoarcere. Poate v-aţi prins deja unii dintre voi, dar eu vreau să nu existe dubii şi v-o spun foarte clar ca să nu existe interpretări.

Pe bac deja eram un soi de clătite. Tăvălite şi frăgezite. Drumul prin oraş a fost scurt, dar nu mai aveam putere nici drept să merg, nici să urc vreo bordură.

Bacul de intoarcere

Am ajuns acasă pe la ora 15.30 cu ultimele puteri, am făcut un duş şi apoi am început să zac cu spor. Mă dureau picioarele, mâinile, fundul (rău de tot) şi capul pentru că aveam o uşoară stare de insolaţie. Pe braţe şi picioare eram arsă de soare, aveam frisoane şi greaţă. Dar, mai presus de toate, era fericirea: făcusem primul traseu mai serios de 60 de km ceea ce a fost o mare victorie!  Merita să fiu terminată, am făcut ce ne-am propus şi ăsta era cel mai frumos trofeu.

La Blasova nu ştiu dacă mai ajung aşa repede, deşi acum că a trecut totul, nu voi zice deloc „niciodată” aşa cum am zis sâmbătă, în timp ce mă întorceam. Dar, deocamdată, mă gândesc la alte drumuri, alte provocări, modeste pentru alţii, dar măreţe pentru mine.

Abia aştept şi eu şi Rosenrot, care stă cuminte în balcon, gata pentru o nouă aventură pe două roţi.

Si, in final, fotografia mea preferata, pentru voi...

Cernei-Mehedinţi: nici crovuri, nici chei, doar poteci şi fâneţe

M-a uimit  Radu postând atât de rapid impresiile sale din Cernei-Mehedinţi. Cât de eficienţi sunt unii, mi-am zis plină de năduf. Eu abia îmi ordonam în minte, ca pe masa de montaj, filmul evenimentelor, care a fost cam aşa…

Vineri, 2 aprilie

Pornim spre vest pe la 5 dimineaţa. Avem un drum lung în faţă, care trece prin Bucureşti, de unde le luăm pe Muha si mama ei. Apoi pe lângă noi se perindă Piteşti, Craiova, Drobeta Turnu Severin, Băile Herculane. Trebuie să ajungem undeva spre Baia de Aramă la motelul Dumbrava. Acolo cică ar fi un punct de regrupare cu restul pinguinilor care, datorită distanţei de parcurs puţin mai mici, au pornit deja la cercetarea împrejurimilor.

Am trecut prin Băile Herculane nu în goana calului, ci în goana maşinii, dar tot am avut timp să observ splendoarea pierdută a acestei staţiuni. Nu exagerez deloc când vă spun că am văzut clădiri la fel de frumoase ca în Karlovy Vary, numai că la noi erau într-o paragină care iţi rupea inima. Ce naţie mai suntem şi noi, dacă putem lăsa de izbelişte atâta muncă şi artă cât s-a acumulat în acele construcţii?

Am ajuns la motelul Dumbrava. Acolo, nici pinguini, nici maşini, nici măcar semnal la telefoane ca să putem da de ei. Nu avem încotro şi facem drumul întors în detectarea unei reţele telefonice. Nu prea găsim reţeaua, dar găsim maşinile parcate ceva mai jos de Dumbrava. Bun şi aşa!

Vin şi pinguinii care au fost la nu ştiu ce cascadă prin zonă (amanunte aici). Era bine, de la început, dacă vă recomandam să faceţi o compilaţie între jurnalul meu şi cel al lui Radu. Sigur astfel veţi avea o viziunea completă combinând impresiile unui pinguin de munte activ şi a unuia, tot de munte, dar muuult mai relaxat. În fond, este normal, se apropie Paştele… Nu trebuie să fim mai liniştiţi, mai împăcaţi etc?

Mike se uită dezamăgită la noi toţi. În seara aceea trebuia să fim la Dobraia şi să punem corturile acolo. Însă a priceput rapid că nu e cazul să insiste. Prin urmare, am plecat din nou către motelul Dumbrava, am trecut Cerna şi ne-am amplasat pe malul apei, într-o poieniţă în care era afişat clar că nu trebuie să intrăm. Nu aveam cui să-i cerem voie, de sus, a început să picure uşor, ne era foame şi obosisem după 12 ore de drum.

Trecem Cerna

Am pus corturile şi a venit proprietarul. Nervos. Rău de tot. Dar complet aiurea, pentru că nu aveam de gând să clintim niciun fir de iarbă din preţioasa lui poiana.

Mica tabara pinguineasca

Într-un final, s-a potolit, iar o parte dintre noi a plecat spre Cheile Taşnei. Urcuşul destul de serios ne-a înviorat rapid.

Pe cruce albastra

Am ajuns la punctul de belvedere însemnat cu o cruce şi, de acolo, am privit în jos Cheile Taşnei.

La belvedere

Unii s-au lămurit ce-i cu ele şi s-au întors să nu-i prindă noaptea, alţii au înţeles mai greu şi au vrut musai să coboare să se convingă cum este pe acolo Eu m-am întors şi mi-a părut bine că am ajuns la focul de tabără pe care, ce-i rămaşi la corturi, l-au pornit. Însă, nu am stat mult la foc pentru că eram tare obosită, se lăsase frig şi gândul că pot să mă cuibăresc în sac mă atrăgea ca un magnet. Am ales bine şi, în curând, am adormit auzindu-i pe ceilalţi cum spovorăiesc în jurul focului. Vremea parcă a ştiut că îmi doream o ploaie pe care s-o aud cum răpăie pe tenta cortului. Şi a plouat cu nădejde cât să mă trezesc din somn, să mă foiesc şi mai bine în sac şi să adorm la loc.

Sâmbătă, 3 aprilie

Dimineaţa a venit cu lumina aceea specifică şi optimistă, pe care o ador, dar şi cu un rucsac ca lumea în spatele meu.  Acum ar fi momentul în care să vă dau nişte date mai serioase, adică pe ce traseu, cum, în ce fel am pornit. Nici pomeneală! Mike şi Em, dotat cu GPS, s-au sfătuit ei, ce s-au sfătuit, până au decis: „Pe aici!” Şi pe acolo am luat-o toţi fără să mai stăm pe gânduri.

Nu a trebuit să mergem prea mult ca să ne dăm seama ce locuri frumoase ne înconjurau. Case răsfirate, câte una pe un deal, fâneţe şi pădure tânără şi deasă de fag cât vezi cu ochii. Ne imaginam acele peisaje vara, dar mai ales toamna când natura face risipă de culori şi de miresme.

Primavara in muntii Cernei

Pe Arjana ninsese în noaptea ce trecuse. Vârful strălucea mândru sub soarele decis să-i topească mantia albă.

Arjana stralucind in soare

Uite aşa, cu privirele roată în jurul nostru, am ajuns în cătunul Dobraia.

Rascolind frunzele de anul trecut arse de gerul iernii

Când am ieşit din pădure, o turlă micuţă ne-a semnalat că am ajuns la capătul drumului: bisericuţa din Dobraia.

Aici va fi tabara noastra!

Trebuie să ajungeţi acolo ca să înţelegeţi ce locuri binecuvântate sunt. Bisericuţa este pe o coastă de deal şi, de jur împrejur, munţii care închideau orizontul într-un mod sublim.

Fara cuvinte...

Printre pantele domoale se zărea câte o căsuţă de piatră care spunea de veşnicia cu care locuitorii s-au obişnuit ca şi cum ar fi fost  de când lumea şi pământul pe acolo.

Un picior de plai, o gura de rai

Viaţa pe aici îşi duce rostul ca acum multe zeci de ani, parcă ne-am întos în timp. Oamenii abia au văzut curent electric de maxim 5 ani şi asta pentru că şi-au luat generatoare care se pornesc datorită căderilor de apă bine captate peste tot.

O privire panoramica

Când o parte dintre noi au hotărât să plece pe Arjana, am decis că voi fi la fel de câştigată dacă voi rămâne în acel decor parcă desprins dintr-o poveste de demult. Am tras concluzia că în acel loc merită să vii numai ca să stai la umbra unui copac, să priveşti cerul, să asculţi cum din când în când mai trece vreo căruţă, iar micul clopot fără funie te va apăra de tot ceea ce este rău pe acest pământ.

Pozitie de voie

Nu am decis rău, pentru că ai noştri s-au întors după o tură destul de tare, din câte am înţeles, pe o creastă nervoasă şi înzăpezită cum nu prea se aşteptau să fie. Nu asta îmi doream, ci liniştea din acel cătun uitat de lume şi de vreme.

Daca doar taci si privesti poti auzi gandurile tovarasului

Seara de Înviere ne-a adunat sub un tei bătrân, în jurul unui foc. Cine mai ştie câte am spus noi atunci? Poate doar Jim Bean. Şi am stat cum se stătea în vremuri ancestrale, aşteptând să fiarbă apa într-un tuci, cioplind ţepuşe de chinuit slana prin autodafé şi privind puzderia de stele care cădeau peste noi dacă te holbai prea tare la ele. Cu mâinile îngheţate am împărţit mâncarea şi băutura frăţeşte şi cred că am fost fericiţi.

Pastele abia asteptau sa intre in jacuzzi

Em' se pregatea sa tortureze slana

Nu am avut slujbă la 12 noaptea, preotul fiind unul aşa cum rar mai vezi, alergând între trei sate să nu lase creştinii fără lumina Învierii. În acest an, Dobraiei îi venea rândul abia dimineaţă, când preotul reuşea să ajungă de la Bogâltin, la Dobraia şi apoi la Ineleţ. Nici anul trecut, în Cheile Nerei, în alt cătun uitat de lume, nu a fost slujba chiar la 12 noaptea, dintr-un motiv similar.

Nu aş fi dat frigul din acea noapte şi lumina flăcărilor jucându-se pe chipurile vesele pentru nimic în lume. Pastele fierte din ceaun şi ceapa verde călătoreau din mână în mână şi nu cred că era vreun ospăţ de Paşte mai bun decât ceea ce am mâncat atunci.

Slana fripta cu paine si ceapa

Duminică, 4 aprilie

Hristos a înviat!

Slujba m-a prins în cort, la doi paşi de bisericuţă, dar muntele, stelele şi focul ne purificaseră deja sufletele. Ne-am strâns corturile, am lasat curăţenie peste tot şi am pornit către Cheile Prisăcinei.

Din nou scolari, la Dobraia

Bine spus către, pentru că, la un moment dat, le-am pierdut cu tot GPS-ul nostru în hăţişul de poteci care parcă veneau din toate părţile şi plecau în toate părţile. Pe drum ne-am întâlnit şi cu vrednicul preot din Bogâltin. Mergea voiniceşte către următoarea localitate, Ineleţ, cu un windstopper pe el şi pantaloni de trekking. Dar în negru. Amabil, ne-a explicat că, în avântul nostru, am lăsat Cheile Prisăcinei mult în spate şi ne îndreptam pe traseul de semimaraton către Ineleţ.  De întors nu aveam cum să ne mai întoarcem, nu aveam nicio garanţie că nimerim pe unde să intrăm în Chei, nu era chiar aşa simplu dacă nu ştiai zona.

Undeva rataciti in potecile Cernei

Atunci am pornit-o pe o potecă, care ni s-a spus că duce la soşea, ceea ce ni s-a părut cea mai abordabilă variantă. Deşi am ratat Cheile, am câştigat o plimbare frumoasă printre căpiţe de fân, flori de primăvară şi soare de vară.

La maşini am ajuns după încă 4 km de şosea. Asta a însemnat că nici crovuri nu vor mai fi pentru ziua aceea. Cel mult pentru Radu, care, hotărât să se ţină de plan, a pornit singur la drum spre crovuri.

Nu stiu cum apar betoanele astea, exact cand esti mai obosit!

Andrei şi Claudia au o idee: să pornim către părinţii Claudiei, la Motru. Cum nimeni nu dorea să ajungă aşa repede acasă, am urcat rapid în maşini şi, în scurt timp, am avut ocazia să vedem cum sunt oamenii de prin părţile acelea, care tot olteni îşi zic. Cred că contează mult locul în care creşti sau măcar pe unde mai mergi atunci când te mai trimit părinţii când eşti prin vacanţe. Dacă te naşti şi creşti pe dealurile acelea atât de frumoase, dar unde se vede că viaţa e grea pentru locuitori, cred vei ştii să găseşti calea bună de urmat. Poate odată voi vorbi şi de locurile copilăriei mele, care nu au fost neaparat în Brăila, dar care m-au influenţat atât de mult şi pe care le voi purta în suflet până la moarte.

Cum am ieşit din munte am început să am şi un fel de semnal la telefoane. Cu intermitenţe, din păcate, motiv pentru care am citit mesajele de Paşte primite, şi mulţumesc celor care s-au gândit la mine, dar de răspuns nu prea am mai avut cum.

Cum a fost la Motru? Păi, cum să zic… Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna unii cu alţii. Şi, după obiceiul românesc au pus o masă mare, pentru noi cei care petrecuserăm Paştele ca nişte fugari în creierii munţilor.

Niste ardei bulgaresti la o racitura olteneasca

Dar se vede că nu am făcut nimic rău de vreme ce, apoi, am fost răsplătiţi cu atâta ospitalitate.

Viata e frumoasa, mai ales de Paste si mai ales cu pinguinii

Am băut din vinul de „ananas”, soiul ăsta de strugure de care am auzit doar de la olteni, cu un gust care tare ne-a mai plăcut.

Cu "ananasul" in... nas

După miezul nopţii discuţiile erau în toi, deşi nu-ţi puteai imagina ce au de vorbit aceşti oameni care nu s-au văzut niciodată până atunci şi, cu mare greutate, am plecat la culcare.

Alaturi de Bobita, cainele-pisica

Luni, 5 aprilie

Iar îmbarcarea în maşini. De data asta, drumurile pinguinilor au luat direcţii diferite. Brăilenii au pornit către Târgu Jiu, Mike şi Radu către Slatina, iar restul către Bucureşti, în principiu. După zilele trecute când vremea a ţinut cu noi, acum tot cerul era înnorat şi burniţa. În Târgu Jiu am privit moştenirea lăsată de Brâncuşi, într-un oraş curat, cu parcuri îngrijite: Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana infinită… Te uiţi, le închizi în suflet şi pleci mai departe.

Poarta sarutului

Masa tacerii

Coloana infinita

Mai departe pentru noi a însemnat Alba-Iulia, pe care o văzusem când eram copil, cu părinţii mei, în drumurile prin ţară, şi pe care îmi doream să o revăd cu ochi de adult.

Alba-Iulia a însemnat unul dintre marile câştiguri ale acestei călătorii. Cred că ar fi trebuit să-i dedic un articol special numai ei. Acolo m-am simţit iar mândră că sunt româncă, lucru care, trebuie să-l recunosc că se întâmplă din ce în ce mai rar.

Cetatea cu cele trei fortificaţii: castru roman, cetatea medievală şi cea de tip Vauban, este impresionantă. Din fericire, se fac peste tot lucrări de restaurare şi apar ziduri, porţi maiestuoase, vestigii preţioase.

Una dintre portile cetatii, recent restaurata

Ca orice poarta care se respecta are si paznici

Ziduri din cetatea fortificata

Catedrala ortodoxă este alături de cea catolică şi nu ştii la care dintre ele să te uiţi mai întâi, pentru că sunt niste construcţii deosebite.

Intrarea principala in cetate

Catedrala ortodoxa

Biserica romano-catolica

Ploua infernal...

Toată zona cetăţii e plină de istorie: împletiri de naţii şi evenimente sunt relevate la tot pasul, dar, de departe, cel mai important punct rămâne Marea Unire de la 1918. Simţi în tot ce e pe acolo că spiritul ce a animat acele timpuri nu a trecut şi e încă viu.

Bisericuta inchinata memoriei lui Mihai Viteazul

Deşi a plouat mărunt cât am mers noi prin cetate (şi am mers, nu glumă) nu am simţit nici umezeala şi nici trecerea timpului. Am plecat spre Sibiu cu părere de rău că nu am avut mai mult timp pentru tot ceea ce era de văzut pe acolo.

Am găsit cu greu cazare în Sibiu la un preţ rezonabil. Într-un final, am găsit o pensiune pe care am acceptat-o din lipsă de ceva mai convenabil. Dar măcar a fost cald şi răceala care m-a chinuit toată ziua s-a mai liniştit puţin.

Marţi, 6 aprilie

Corpul încă mă durea de la răceală, nasul îmi curgea şi parcă nu mai scăpam de frigul din oase. Cu toate acestea aşteptam plină de nerăbdare să fiu ghid, pentru că în afară de mine, restul nu mai fuseseră în Sibiu. Îmi place Sibiul şi zona lui istorică am bătut-o la pas de fiecare dată cu bucurie, descoperind mereu alte şi alte lucruri. Aşa am făcut şi acum: Piaţa Mare, Turnul Sfatului, Piaţa Mică, Strada Aurarilor, Argintarilor, Pasajul Scărilor, Turnul Cojocarilor, Biserica evanghelică, Catedrala Mitropoliei, Podul Minciunilor şi nu-i tot. Nu am simţit cum trece timpul şi nici ploaia care cădea deasă şi cu putere peste noi.

De la Sibiu

Sibiul la pas prin ploaie

Pasajul scarilor

Biserica evanghelica

Catedrala ortodoxa

Am ajuns pe seară acasă şi singurul lucru bun a fost că am lăsat ploaia în spate. Însă, purtam în suflet lumina blândă a Paştelui din munţii Cernei.

foto: Kya, Gabi, Vio, Claudia