Cum a fost 2011?
WordPress.com stats mi-a dat o mana de ajutor si a realizat putina statistica pentru ”ingineri” 
Mai zic ei si o mica poveste:
Concertul de la Sydney Opera House a adunat 2700 de oameni. Acest blog a fost vizionat de 8800 ori in 2011. Daca ar fi un concert la Sydey Opera House s-ar vinde de trei ori mai multe bilete la cat public ar fi venit sa acolo. Asta este concluzia domnilor din echipa WordPress si voi fi politicoasa si nu o sa o combat, insa nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce legatura o fi intre Opera din Sydney si apasifoc :))
Nopţi de vară în oraşul de la Dunăre
Fereastra larg deschisă e un semn că este cald şi am nevoie de aerul răcoros al unei nopţi de vară. Prin geamul dat de perete se aude de vreo oră alarma unui autoturism parcat şi uitat de stăpânii adormiţi sau absenţi din preajma lui. Se suprapune peste lătraturile câinilor paduchioşi, murdari şi strâmbi de care sunt pline oraşele noastre. Toate.
Ca şi cum vacarmul nu ar fi suficient, din taxiurile parcate în faţa gării, urlă ritmuri mai mult sau mai puţin tehno, disco, naiba mai ştie ce sunt. Se aud doar başii şi vocile stridente indivizilor din jurul lor care dau o petrecere în aer liber: doar este vară şi e atât de plăcut afară!
Atât de plăcut şi, în completare, un aer special învăluie tot oraşul: combinatul porcin îşi împrăştie miesmele aşa cum se întâmplă de multă vreme, prea multă vreme…
Aş vrea să povestesc cât romantism este într-o noapte de vară în oraşul de pe malul Dunării. Însă nu am găsit nimic în vacarmul împuţit care umple urbea…
Dacă mai sunt unii care se întreabă de ce fug fără încetare de civilizaţia urbană, de ce nu mă pot sătura de cerul plin de stele şi de cântecul greierilor, de liniştea din sacul meu de dormit, poate că acum au răspunsul.
Uneori cred că iadul este aici pe pământ, zi de zi, noapte de noapte, în aceste oraşe murdare, zgomotoase şi indiferente! Iar petecele de rai sunt la doi paşi de noi şi totuşi atât de departe!
16
La multi ani, Tedi!
Am trait multe intamplari frumoase, am cunoscut oameni minunati si am vazut locuri de vis, insa cel mai frumos lucru din viata mea ramane TEDI.
De ce să alergi?
M-am tot gândit cum ar fi să scriu despre un subiect atât de neinteresant cum este alergatul. Deşi pare ciudat nu este niciun fel de premieră ceea ce fac eu şi probabil că pentru cei mai mulţi este un subiect stupid aşa cum probabil că li se pare şi activitatea în sine.
Nu alerg pentru performanţă, alerg pentru că îmi susţine respectul de sine şi pentru că îmi place. Nu alerg distanţe impresionante, exact cât, atunci când termin, să fiu suficient de epuizată. Îmi place faptul că alerg într-un parc, dimineaţa, adică pe alei goale, aer curat şi multă verdeaţă.
Nu fac nimic la modul profesionist, ci doar mă joc, mă distrez şi mă relaxez. Prin urmare, nu tratez cu mare seriozitate şi nu fac prea multă încălzire în prealabil. Întâlnesc mulţi care se încălzesc cu multă conştiinciozitate şi le admir tenacitatea. Apropo de acest lucru, zilele trecute se afirma la o emisiune de specialitate că mişcările de încălzire statice nu sunt recomandate, efectul lor fiind invers, generând destul mai uşor acele întinderi musculare atât de neplăcute. Se pare că aceste mişcări sunt recomandate să fie făcute abia după exerciţiile pe care le practicăm. Aşa o fi sau nu, habar nu am, dar ştiu că nu am răbdare să fac prea multă încălzire.
Aşa că încep cu pas uşor şi, pe măsură ce înaintez, vine acea senzaţie care mie îmi place foarte tare când muşchii piciorului încep să se încălzească, devin tensionaţi şi corpul “protestează” cum poate împotriva faptului că l-ai desprins din comoditatea şi sedentarismul casei.
Apoi intri în ritm, tot corpul tău începe să execute o mică simfonie: pasul devine cadenţat, muşchii se mişcă ca într-un mecanism, mâinile taie aerul cu forţă, iar respiraţia se reglează astfel încât să-ţi economisească resursele. Eşti ca o maşină bine pusă la punct.
Mie nu îmi lipsesc niciodată căştile şi săpcuţa roşie. Şi de cele mai multe ori am şi Camelbak-ul cu mine. Rucsăcelul are rolul de a mă chinui suplimentar cu 2-3 kg de apă în spate, purtând câteva chestii utile, săpcuţa este mon port bonheur, iar căştile au cel mai important rol. Muzica strecurată prin căşti îmi dă forţă şi parcă am aripi la glezne, când aud sound-ul celor de la Hagard sau Rammstein. Doar metal şi din categoria oldies but goodies. Încercaţi să vedeţi dacă nu am dreptate.
Totul merge bine o perioadă. Alergi, muzica şi dulcele drog al efortului îţi curg în vene, aerul curat de dimineaţă te înfioară uşor şi e minunat. Ştii cât ţi-ai impus să faci, ştii care este norma şi, pe ultimul sfert, deja simţi pulsul că vrea să sară prin piele, respiraţia devine şuierătoare şi nici paşii nu mai sunt atât de siguri. Ba chiar, pe porţiuni mici, opreşti fuga şi mergi ca să-ţi regăseşti respiraţia.
Dar continui, pentru că până la capăt mai ai ceva. Te bucuri de fiecare metru pe care îl câştigi în favoarea ta. Deja numai ambiţia te face să înaintezi, pentru că fizic eşti cam stors.
Vezi finişul, stai cu ochii pe el şi, cu ultimele forţe, îl atingi. Deşi şi să respiri îţi este greu, bucuria şi energia care te inundă este enormă. Te bucuri sincer că ai reuşit. Întrecerea cu tine însăţi poate fi la fel de importantă ca orice competiţie publică. Depinde doar de fiecare ce-şi doreşte.
Alergarea e una dintre cele mai simple şi la îndemâna oricui forme de mişcare. Nu implică mari investiţii în echipament, nu cere aparatură deosebită sau nici cheltuieli cum ar fi abonamente, instructori etc. Vârsta nu are importanţă pentru că fiecare poate alerga cu viteza şi pe distanţa pe care doreşte şi poate. Beneficiile sunt enorme: sănătate şi condiţie fizică, recreere, porţie de aer curat, un moral ridicat şi, de multe ori, chiar socializare, pentru că, în parcuri, sunt mulţi care împărtăşesc această pasiune.
Aţi înţeles, vreau să vă conving să alergaţi, vreau să vă conving să alegeţi o viaţă cu un corp şi un psihic sănătos! Deci, ne vedem în parc!
Povestea cutiei cu piersici
Zilele trecute mi-a căzut în mână textul de mai jos. Apoi am aflat că este un text din gama celor care circulă destul de frecvent pe net şi pe care eu nu le deschid niciodată dacă îmi ajung în căsuţa poştală. Probabil că acesta este şi motivul pentru care nu-l cunoşteam. Însă, dacă totuşi l-am reprodus, înseamnă că a fost ceva care mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut. Concluzia o tragem fiecare dintre noi
Un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecţia de săptămâna viitoare să ia o cutie de carton şi pentru fiecare persoană care îi supără, pe care nu pot să o sufere şi să o ierte să pună în cutie câte o piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei respective.
Timp de o săptămână, studenţii au avut obligaţia să poarte permanent cutia cu ei: în casă, în maşină, la lecţii, chiar şi noaptea să şi-o pună la capul patului. Studenţii au fost amuzaţi de lecţie la început, şi fiecare a scris cu ardoare o mulţime de nume rămase în memorie încă din copilărie.
Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenţii adăugau nume ale oamenilor pe care îi întâlneau şi care considerau că au un comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea cutia din ce în ce mai grea. Piersicile aşezate la începutul săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu miros dezgustător, şi stricăciunea se întindea foarte repede şi la celelalte.
O problemă dificilă mai era şi faptul că fiecare era dator să o poarte permanent, să aibă grijă de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz, la vreun restaurant, la întâlnire, la masă, la baie, mai ales că numele şi adresa fiecărui student, ca şi tema experimentului, erau scrise chiar pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase şi ea ajunsese într-o stare jalnică: cu mare greutate mai putea să facă faţă sarcinii sale.
Fiecare a înţeles foarte repede şi clar lecţia pe care a încercat să le-o explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, şi anume că acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămână întreagă nu a fost decât expresia greutăţii spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci când strângem în noi ură, invidie, răceală faţă de alte persoane.
De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care îl facem acelei persoane. În realitate, însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine.
În cutia ta câte piersici sunt… şi ce ai de gând să faci cu ele??
miau
imi place neamul pisicesc. ma simt fascinata de feline, in general. si, in opozitie, nu inteleg cainii, care sunt viteji, loiali etc., dar care fac multe chestii fara rost, dupa parerea mea. pisicile insa isi dozeaza foarte bine efortul. si fac cam numai ce vor ele. tare imi plac pisicile…
Razboiul sexelor
Manusa a fost aruncata! Guru Nae calca pe urmele lui Basescu facand remarci sexiste!
Priviti: http://www.carpati.org/jurnal/_continuare_/525/
Am incercat sa salvez ce se mai putea salva, dar atacul a fost dur.
Deci e momentul sa lamurim aceasta dilema veche de secole, acum, in mai putin de-o saptamana!
Aici puteti comenta cat doriti. Care e treaba cu fetele astea pe munte? Cara sau nu cara la rucsaci? Fac fatza ori ba? Care sunt avantajele si dezavantajele?
Deci comentati, fratilor pentru ca daca nu acum, atunci cand si daca nu aici atunci unde?
P.S. Autorul se exclude. S-a declarat moderator. Impartial, cica.
Vama Veche
, cu Muha, care, ce-i drept, nu are timp de asa ceva, am ajuns la urmatorul anunt:
Kya
I'm still there everywhere
I'm the dust in the wind
I'm the star in the northern sky
I never stayed anywhere
I'm the wind in the trees...
(Stratovarius)-
