Bucuria de a tremura, 27 nov 2011

Dacă am zis ca aduc, am zis!

Oamenii au pierdut demult obiceiul să stea în frig, să suporte capriciile vremii şi, cum să fie altfel, atunci când căldura şi protecţia căminului devin atât de indispensabile. Cineva, chiar în această tură, îmi povestea că, pe vremea când lucra, nu simţea trecerea anotimpurilor şi am realizat că aşa este. Vară sau iarnă stau la o temperatură constantă şi nu mai ştiu cum se petrece vremea în jurul meu. Dacă nu ar fi ieşirile în natură aş zice că vieţuiesc într-un singur anotimp tot anul, un anotimp în care temperatura este aproape aceeasi.

Nu ştiu cum este să simt în fiecare dimineaţă cum trec anotimpurile, nu după cititul calendarului, ci după cum răsare soarele, după cum mi se răcesc mâinile sau după cum îşi schimbă vieţuitoarele obiceiurile. De văzut le văd şi acum, dar am atât de puţin timp să le privesc…

Am plecat într-o duminică spre Cerna, adică Măcin, refugiul de moment atunci când nu am alte destinaţii. Traseul ales ne ducea către nişte dealuri mici, de acolo de unde se naşte culmea de sud a Măcinului. Ce chef de mişcare şi de munte au mai avut aceşti 20 şi ceva de oameni, dacă au lăsat în urmă oraşul şi au plecat către Dobrogea pe la şapte dimineaţa pe frig şi ceaţă!

Am crezut că nu vom trece Dunărea pe aşa o pâclă cum a fost în această duminică. Ajunşi la trecere, nici bacul parcă nu se mai vedea bine, iar apa fierbea, creand un efect miraculos si insolit. Nu te simţeai în largul tău, pentru că nu ştiai prea bine dacă te deplasezi sau stai şi aburii, care te înconjurau din toate părţile, te izolau duşmănoşi de ţărmuri.

Cerna este o localitate ca multe altele din Dobrogea, destul de săracă, dar cu un farmec al ei, pe care nu îl descoperi prea uşor. După ce baţi potecile şi Măcinul îţi intră în suflet şi rămâne acolo prins cu ghimpi din aceia întorşi, de scaiete, ajungi să iubeşti şi satele răspândite prin colbul fin dobrogean. Înţelegi casele din chirpici, unele albastre, care te trimit la lipoveni sau turcii de pe aici, admiri gardurile care sunt ciudat alcătuite, jumătate din granit indestructibil, solid şi de neclintit şi jumătate din scânduri îndoite, prăpădite şi pe alocuri, lipsă. Ciudată socoteală! Câini, capre şi oameni care te petrec curioşi cu privirea. Dacă îi întrebi ceva pe localnici, devin vorbăreţi şi prietenoşi, parcă şi-ar fi dorit să nu pleci până nu le dai “raportul”.

De aici a pornit în viaţă Panait Cerna, scriitorul. Are şi o casă memorială veşnic închisă. Nu mă mai mir, parcă şi înţeleg, dacă stau să mă gândesc. Ce să facă îngrijitorul acestui muzeu? Oamenii îşi pierd din ce în ce mai mult interesul pentru a descoperi “cum a fost”. Câteodată se mai gândesc la “ce va fi” şi tot timpul doar la “ce este”.

Lăsăm maşinile la marginea unor vii pregătite să hiberneze. Pornim. Adică nu pornim. Întâi ne orientăm şi acest lucru durează pentru că nu vedem mai nimic în jurul nostru din cauza ceţii.

Avem GPS-uri, dar nu avem trackuri, avem hartă şi busolă, dar nu avem puncte de reper. Sigur, veţi spune, nu e cazul de vreun stres din această cauză, ne îndreptăm spre nişte dealuri blânde şi nu sunt pericole. Nu era vorba de vreun risc, însă organizatorul turei dorea să facem un anumit traseu şi nu unul care se nimereşte. Acest lucru ne-a produs ceva “probleme” în sensul că la fiecare mică răspântie de drumuri aveam sesiune de orientare în direcţii pe care numai le ghiceam. Deşi era duminică era un trafic de căruţe destul de animat pe acolo. Bănuiam şi destinaţia, spre pădurile din împrejurimi. Bănuiala a devenit certitudine mai târziu.

Ceaţa devenea mai înţelegătoare cu noi şi am prins câte ceva din farmecul acelei dimineţi. Eram atât de mulţi încât puteai face orice doreşti. Să socializezi, să taci şi să mergi, să fii deschizător de “poteci” sau să vii alene pe urma paşilor tovarăşilor tăi… În ciuda unor păreri contrare, grupul îţi oferă atât de multe, dacă ştii să mergi pe propriul tău drum, dar nu singur.

Ce-mi place fotografia asta!

Eu nu ştiu cum, dar am ajuns la un panou care ne anunţa că intrăm în traseul bandă roşie către “Crapcea Peak”. Ei, să văd dacă mai aveţi replică!

Ne ajunge din urmă şi un sătean bine înfipt într-o căruţă, se oferă să care câţiva dintre noi puţin mai încolo, se miră când înţelege că “excursia cu clasa” are ţeluri aşa de mărunte, adică numai vărful Echiştea şi ne lasă în plata Domnului. Îl reîntâlnim puţin mai sus, destul de relaxat şi el şi calul, care păştea deshămat lângă căruţă. În timp ce mai schimbam impresii, mângâia luciul toporului pe care îl ţinea în mână. Ne-am îndepărtat şi, puţin mai sus, dăm de alt individ răsarit pe potecă ca de nicăieri. Când ne întrebam în gând ce face ăsta de unul singur pe aici şi el, la rândul lui, formulează aceeaşi întrebare, dar cu voce tare. Nu era ceva obişnuit să vezi un şir aşa de mare de călători care străbat pe jos acele coclauri. Apoi am observat la câţiva metri mai încolo căruţa cu un tovarăş lângă ea şi am înţeles curiozitatea lui.

Un pinguin prin Macin

Ar fi trebuit să admirăm împrejurimile pentru că eram la înălţime, iar în Macin, 200-300 m chiar e altitudine. N-am văzut mai nimic pentru că pâcla nu se lăsa aşa uşor risipită. Acum putem vorbi şi de apariţia vântului, pentru că am ieşit în loc deschis. Acest loc nu degeaba este în planurile celor interesaţi de energia eoliană. E posibil în curând traseele să dispară înghiţite de interesele de acest tip. Îmi place să fiu optimistă, dar sunt cazuri când lacomia trece peste dorinţele unora ca noi, care nu vrem decât un colţ de natură de care să ne bucurăm în linişte. De fapt, nu e vorba chiar de un colţ de natură, am vrea cât mai multe astfel de colţuri, dacă este posibil.

Acum, pentru că am ieşit din pădurea plină de nuci, cu nuci îngropate sub frunzele ruginii, frigul a devenit mai puternic. Cu o bluză de corp din merinos şi cu windstopperul pe mine îmi este cam frig, însă am decis să nu-mi pun jacheta decât atunci când nu se mai poate. Nici căciuliţa mea de pinguin nu mai îmi oferă protecţie, devenind o sită pentru vânt ineficientă. Dar nu mă plâng, am venit să simt cum intră iarna în oase, iarna aceea care miroase a boabe de măceş şi a frunze bătute de brumă, nu iarna care aduce zăpada şi scârţâitul tălpilor pe ea. Am ceai cald în termos, îmi zic pentru încurajare, şi îmi frec puţin degetele unele de altele.

Aici, în Macin, poţi întâlni şi iarna turme la păscut. E mult mai cald ca în alte zone. Au venit primii câinii şi apoi ciobanii, curioşi, curioşi nevoie mare. Cum să nu te opreşti să le spui de unde vii, unde te duci şi, mai ales, dacă ai vreo ţigară la tine. Hei, oameni buni, ţigara a devenit şi pentru noi, ăştia mai pricopsiţi, un lux, dar pe munte nu poţi să spui că nu dai.

Ajungem pe Echiştea. Denumirile în Dobrogea sunt exotice, etimologia lor este deosebit de interesantă, venetică, de obicei. Nu stăm rău, se vede de jur împrejur, dar nu foarte departe, atmosfera este, în continuare, pâcloasă. Poză de grup, evident!

Foto: Lucian B.

Tovarăşii noştri, care au mai ajuns pe aici, ne spun: încolo este Niculiţel, Enisala sau: în partea asta e Mircea Vodă. Nu e plăcut când este ceaţă, e frustrant şi, dacă e ceaţă, devine regulă să îţi promiţi că vei reveni ca să te bucuri de peisajele ratate.

În primul loc în care găsim puţin adăpost de vânt, nu de frig, facem pauză de masă. Abia când ne oprim de-a dreptul îmi dau seama ce foame îmi este. M-am retras după nişte lame de stâncă şi am cotrobăit după sandvişurile mele. Aşezată pe pământul rece mă bucuram de această duminică şi de frigul de afară. Marius mă sună şi înţeleg că şi pentru el ar fi fost o bucurie frigul de afară, dacă ar fi fost lângă noi. Când îţi vine dorul de ducă este greu să-i faci faţă.

Îmi place să merg şi nu întotdeauna sunt atentă pe unde mă duc paşii mei. Pur şi simplu, nici nu contează, ci contează că merg şi este suficient. Deci, m-am ridicat pregătită din nou de drum.

Zările se limpezesc din ce în ce mai mult, dar nu suficient. Însă vedem de sus locul unde am lăsat maşinile parcate, ceva din traseul parcurs, parcă începe să se lege ceva şi nu mai pare totul un drum spre nicăieri. Toate acestea dau farmec suplimentar ieşirii de azi, care oricum era sub semnul toamnei, iar toamna este mereu seducătoare.

Mai urcăm şi coborăm câteva culmi şi urmează ultima pantă care ne duce între viile desfrunzite bine străjuite de măceşi înmuiaţi de ger. Întind mână şi, la primul fruct, mi se înfig în degete spinii ascuţiti. Aşa deci… renunţ la măceşe şi plec mai departe. Se pare că o să beau ceai de măceşe necules de mine.

De aici totul intră într-un final de tură clasic: îmbarcarea în maşini, oprirea la localul de la marginea şoselei de la Greci, la o ciorbă cu mulţi ardei iuţi, şi trecerea cu bacul pe înserat.

Ce oboseală plăcută se instalează în mine! O duc acasă alături de iarba înaltă plină de promoroacă, de nucile prinse în coaja lor uscată, de măceşele prăfoase şi acrişoare şi de soarele palid ascuns după ceaţa de noiembrie.

Cine zice că m-am dus doar ca să mă întorc? Din plimbările mele poate rucsacul se întoarce mai gol, dar sufletul mereu mai plin şi, de cele mai multe ori, ofer ceea ce am adus şi aici, vouă.

Traseul: http://www.wandermap.net/route/1345087

Foto: Kya, Alois si Lucian