Cu sinceritate despre “colţii babei”

Partea cea mai moale a corpului a devenit, pe alocuri, mai dură şi mă cam doare puţin. Ştiu că e ultimul lucru de pe acest pământ pe care aţi vrea să-l aflaţi, dar ştirea are mare legătură cu povestirea ce va urma.

`Em a premeditat ceva care se pare că a funcţionat. A intoxicat grupul sistematic cu tot felul de informaţii, ştiri, clipuri despre bicle, ţoacle, ciclism etc. Într-un final, chiar şi cei mai paşnici dintre noi au cedat şi, în mintea lor, au început să se îmbulzească spiţe, cadre, furci, pinioane şi multe altele. Dintre pinguini, unii biciclesc în mod curent, iar alţii, pe cont propriu, au început să umble în cotloanele memoriei lor şi să-şi aducă aminte cum, copii fiind, se îndeletniceau cu mersul pe două roţi, care, aşa cum se ştie, e printre puţinele lucruri care odată învăţate nu se mai uită. Sunt tentată aici să divaghez şi să trec în revistă şi altele chestii asemănătoare pe care odată făcute nu le uiţi, dar mă mai întorc pe o parte care nu este încă amorţită şi revin la realitate.

A fost un an cam agitat pentru mine şi era să ratez întâlnirea pinguinească tradiţională de primăvară din Măcin, aflată la a treia ediţie. Mă bucur însă că, datorită iniţiativei pinguinilor, am avut şansa să fiu în Măcin cu ei, într-un mod cu totul inedit pentru mine. Lor le datorez o sumedenie de momente frumoase şi ştiu că vor mai urma şi altele.

Oferta de acest an pentru Măcin a fost mai bogată cu un punct: trekking, căţărare şi biclă. Şi acest ultim punct a fost atât de tentant, încât căţărarea a fost eliminată.

Ziua de sâmbătă a fost o zi care a debutat cu hotărâre sub semnul ghinionului. Alois a avut ceva treabă la job şi am aşteptat cu toţii să plecăm după întoarcerea lui, după ora 11. Deşi ne-am grăbit, montarea suportului de bicicletă pe maşină ne-a mai întârziat puţin plecarea. Am pierdut bacul cu care au trecut maşinile Ceraselei şi a lui Octavian şi am ajuns pe cel mai mare bac, care a stat cel puţin jumătate de oră până s-a încărcat. Ceilalţi pinguini erau de mult ajunşi în Greci şi gândul acesta mă făcea să fiu destul de agitată. Lucru care nu m-a ajutat deloc în luarea unei decizii corecte atunci când am ajuns în centrul localităţii.  Pornind pe o idee greşită m-am îndreptat glonţ către Valea Morsu, triunghi albastru. Ajunsă acolo nu mi-a luat mult ca să-mi dau seama că maşinile erau pe Drumul Grecilor, triunghi roşu. Clar, graba nu este o metodă eficientă de-a ieşi dintr-o situaţie.

Când, în sfârşit, am ajuns, era ora 13 şi câteva perechi de ochişori aveau o privire destul de mustrătoare, iar dacă nu a fost aşa, eu tot cu convingerea asta voi rămâne, pentru că mă simţeam cu musca pe căciulă. Formaţia a fost întregită având această configuraţie: Vio, Dana, Muha, Claudia, Octavian, Em, Vali, Emil, Andrei şi brăilenii, Cerasela, Gabi, Alois şi subsemnata.

Situaţia era următoarea: o parte erau decişi să parcurgă Cheile Chediu, atât de încântătoare în această perioadă a anului, iar restul să dea un raid cu biclele în spre Nifon. De la început au apărut mici deraieri din planul iniţial pentru ca Muha şi Vali, dornici de o mică încălzire a „cailor” din dotare, au fost primele victime ale „colţilor babei” lui moş Măcin. Pentru cine nu ştie, „colţii babei” este un soi de ciuline cu nişte spini hotărâţi care por fi numiţi şi moartea camerelor de biclă, fără probleme. Făcând un mic studiu pe net am aflat lucruri interesante despre proprietăţile terapeutice ale acestei plante, care poate întări diverse, însă cauciurile le “înmoaie” într-un mod dramatic. Deci o plantă cu multă personalitate, ca să zic aşa… Noi am fost profund afectaţi de al doilea talent al buruienii respective.

Prin urmare, Vali şi Muha şi-au cerut transferul la echipa „trecărilor” şi el a fost aprobat, dar rândurile cicloturiştilor de ocazie au fost mult subţiate rămânând o echipă străvezie ca număr, formată din Em, Octav şi cireaşa de pe tort, io. Cred că ar trebui să-mi fie recunoscători că am ocupat din prima locul destinat „verigii slabe”, care musai trebuie să existe în orice echipă care se respectă.

Aşa a fost la ei, in Cheile Chediu

Pentru că am ajuns să vă povestesc despre prima mea tură ciclistă, cred că e un moment bun să vă fac şi o mică prezentare a „palmaresului” meu:

- experienţă pe două roţi: zero

- echipament: mârţoaga lui Harap Alb, care neavând nici poftă de mâncare, nu a putut să se atingă de tava de jăratec şi să devină un Cube aşa ţanţoş ca al lui Em, panarame de ochelari, o cască de la skateboardul lui Tedi şi o pereche de mănuşi cu perniţe de gel, care, incredibil, dar au fost inspirat folosite.

- entuziasm şi dorinţă de învăţare: nelimitată.

Cam aşa mă prezentam eu la acest început de traseu.

Cireasa de pe tort, bomboana de pe coliva...

Deoarece Octavian şi Em mi se părea că moşmondeau prea mult la caii lor, am pornit încet înainte odată cu trupa de trekking, aşteptând să mă ajungă din urmă cei doi. Într-un final, drumeţii şi-au văzut de treaba lor, iar eu am rămas singură aşteptând în zadar să mai apară careva. M-am întors la maşini resemnată: ghinionul din acea zi nu era nici pe departe pe terminate.

Acel purice umblând năuc şi fără scop eram tot eu

Stând şi aşteptând vremuri mai bune, apare un coleg „de suferinţă”, aş vrea eu să spun, dar nu era cazul, pentru că omul era pe treaba lui, brăilean ca şi mine, dar cu vechi state de ciclist prin munţii Măcinului. Cred că avusese de-a face cu mulţi biciclişti pe acolo, dar cu unul care stătea şi se uita la stele în miezul zilei, fără obiectul muncii, era o chestie inedită. Intră în vorbă şi eu, bucuroasă că, în sfârşit, pot spune cuiva povestea vieţii mele, îi fac un raport complet care a început cu nişte prieteni de-ai mei invizibili (deocamdată) şi s-a terminat cu povestirea despre fabuloşii „colţi ai babei”. Omul, pe nume Daniel, politicos, a ascultat povestea mea de „noapte bună, copii” şi, între timp, i-a cunoscut şi pe Em şi Octav. Au fost în sat să cumpere camere de rezervă! Hmmm, eram tare simpatici cred, varianta vie şi relevantă a fabulei „Racul, broasca şi cu ştiuca”, o echipă puţin cam eterogenă şi uşor visătoare. I-am relatat într-un stil energic, care nu putea fi contrazis, că noi „mergem la Nifon, da?” Nu ne-a contrazis, dar ceva din ceea ce ne spunea ne-a strecurat îndoiala că noi, în aceea zi, la Nifon, nu vom ajunge, totuşi.

Pusă pe fapte mari

Ei, cam cu elocinţa cu care vă povestesc eu acum, cam aşa ne-am pus şi la drum. Adică greu. În câteva zeci de metri, cu tot respectul, a trebuit să opresc trupa din elanul care îi prinsese. „Em, zic eu, nu ştiu ce se întâmplă, dar nu pot (nu aş fi zis niciodată că nu ştiu) să schimb vitezele”. Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Daniel priveşte plin de interes

Em trage de rablă

„Em, tu auzi ce zgomote face lanţul ăsta?” Evident că nu ştiam cauza. Copy-paste:  Băieţii opresc. Daniel priveşte plin de interes. Em trage de rablă. Îi face ceva şi pornim din nou.

Idem

Mai avem un astfel de mic incident unde inversaţi rolurile lui Em cu cel al lui Daniel şi aveţi rezolvarea. Eram mulţumită că mă scoate cineva din belea. E atât de bine când nu ştii nimic şi realizezi că sunt oameni care cunosc o grămadă de chestii. Eram tare atentă la explicaţii.

Hei, dar să nu credeţi că restul nu au avut partea lor de ieşiri la rampă. Următoare oprire a fost regizată de Octav, cu multiple pene pe ambele roţi. În rolul principal „colţii babei”, iar în cele secundare, Octav şi Em.

Octav admirând dezastrul

Finala Campionatului de pus petice

Em fură startul cu soluţie de injectat în caucioace

Ardelean... chibzuit... avea omul provizii la el!

Eram şi mai satisfăcută: numai eram eu în centrul atenţiei, nu aveam pană şi ştiau cum să repare camerele ciuruite. Daniel privea, în continuare, desfăşurarea noastră impresionantă de forţe. Eu fugăream pârşii pe câmpii. La propriu. Cum erau destul de mulţi, aveam o grămadă de treabă. Din când în când îl ajutam de Em să purice anvelopele, în care „colţii babei” îşi găsiseră culcuş confortabil. Nimeni nu prea mai zicea nimic de Nifon, decât aşa, formal, pentru întreţinerea tonusului.

Ce vreau să subliniez este că nici unul dintre ghinioanele avute nu ne-a demoralizat. Am fost veseli şi calmi şi, în final, chiar mulţumiţi de ispravă. Am savurat totul, chiar dacă alţii ar zice că nu prea a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Eiiii, şi am mers noi astfel, cu opriri, datorită „colţilor de babă”, până Daniel s-a despărţit de noi, el trebuind să ajungă până în seară înapoi în Brăila. Ne-a făcut plăcere compania lui şi sper să ne mai întâlnim pe drumurile Măcinului.

Eu, Octav şi cu Em, pe cont propriu, am continuat să pedalăm, până am realizat că am greşit drumul. Pe unde eram noi nu aveam cum să ajungem cu bicla la  Nifon. Parcursesem deja vreo 10 km (timpul nu mai are importanţă) şi mai aveam 20 km conform instrucţiunilor GPS-ului.  Acesta a fost singurul moment mai trist, când am luat hotărârea să ne întoarcem. Chiar mi-a plăcut, deşi DHS-ul meu a fost sinucidere curată. Am tras la pedale de mi-au ieşit ochii din cap şi chiar şi pantele cele mai mici mă epuizau grozav. Important este că, deşi tot rămâneam în urmă, am perseverat.

Ne-am întors la maşini.  Nu eram obosiţi, dacă mai rămâneam pe loc ne-ar fi luat frigul şi am hotărât să încercăm şi asfaltul, mai ales că trebuia să mă obişnuiesc cu stresul traficului pe carosabil. Am tropăit în grup compact până am ieşit din Greci şi am ajuns la şoşea. Nu pot să spun că nu mi-a plăcut, deşi am dat la pedale dublu faţă de colegii mei. Când să ne întoarcem spre Greci, „colţii babei” şi-au făcut din nou remarcată prezenţa, de data asta în camera mea din faţă. Dacă vreţi să mergeţi în Dobrogea la biciclit, sub nicio formă să nu mergeţi pe drum cu iarbă, ci numai pe pământ bătătorit sau astfalt. Cum intri în zonă cu vegetaţie, cum te atacă din toate părţile aceşti spini nemiloşi. Acest lucru nu este specific doar Măcinului, o situaţie identică se regăseşte şi în Cheile Dobrogei, de exemplu.

Când am ajuns în Greci, deja era pe înserat. Eram într-o formă grozavă, mi-a plăcut totul, am învăţat o grămadă de chestii noi, eram veselă şi aş mai fi putut pedala, dar deja trebuia să ne găsim un loc de înnoptat. Mai mult decât atât, eram grozav de mândră de „tura” mea. M-am ţinut în şa aproximativ 20 km, ceea ce nu-i deloc de ignorat pentru „experienţa” mea de cicloturist. Amorţeala din fiecare muşchi din corpul meu, din această cauză, era plăcută şi dovada că totul nu a fost doar imaginaţie, ci s-a întâmplat în realitate.

Afară frigul s-a lăsat într-un fel care ne-a amintit că suntem foarte aproape de locuinţele noastre şi că scopul principal pentru care ne adunasem atâţia pinguini, aveam sanşe să-l ratăm, din cauza temperaturii scăzute şi a vântului care bătea cu putere.  Ne strânsesem toţi ca să bem o bere pentru Cerasela, fiindcă era ziua ei, dar nu puteam nici mânile să le scoatem din buzunar. Aşa că… ne-am urcat în maşini şi am prins, probabil, ultimul bac spre Brăila.

Ziua s-a încheiat mai mult decât plăcut, la o şaorma de casă, un vin sau o bere, cum a dorit fiecare.

Dacă Em este mulţumit de ziua petrecută, eu de ce nu aş fi?

Pinguinii aflaţi în deplasare au rămas toţi la Cerasela peste noapte, stabilind ca duminică să ne vedem din nou, pentru o plimbare până la Vulcanii Noroioşi.

Pinguinii şi noroiul

Concluzii:

-          Măcinul este la fel de frumos şi cu şi fără „colţii babei”. Am scris de nenumărate ori despre frumuseţea lui şi acesta este singurul motiv pentru care nu am amintit locurile prin care am trecut. Sunt sigură că şi cei care au trecut prin Cheile Chediu s-au simţit bine şi au petrecut clipe plăcute.

-          „Colţii babei” este o plantă pe care o tratam până acum doar cu indiferenţă. Am ajuns însă să îi port un respect deosebit, pentru ravagiile pe care e capabilă să le producă.

-          Despre entuziasmul meu de biciclist începător nu voi vorbi prea mult pentru că am încercat să-l evidenţiez prin tot ce am scris până acum.

-          Am învăţat de ce am două manete de frână pe ghidon, care sunt foile şi care pinioanele, dar nu am învăţat cum să le manevrez în combinaţii optime.

-          „Calul” meu este mai mult pentru ture de penitenţă, decât pentru ture de plăcere, dar îi sunt recunoscătoare, pentru că mai mult decât atât nu cred ca poate da.

-          Mulţumiri pinguinilor pentru că alături de ei descoper mereu ceva nou şi pentru că au răbdare cu mine, uneori mult mai multă decât aş avea eu. Abia aştept să mă văd cu ei peste câteva zile să sărbătorim Paştele împreună şi să vă povestesc cum a fost.

Mulţumiri Claudiei de la care am “împrumutat” nişte fotografii superbe. Cea care mi se pare cea mai reuşită şi, parcă, mă reprezintă este aceasta:

Mulţumiri lui Em care m-a şcolarizat şi care mi-a făcut cadou trackul pe care l-am parcurs:

http://www.bikemap.net/route/425975